1 Corinteni 2 BIV2014

1. „Deci fraților, cât despre mine, Aș vrea ca să se știe bine, Că eu, când am venit la voi, Nu am venit cătând apoi, Cu o vorbire iscusită Și-o-nțelepciune strălucită, Să vă vestesc taina pe care Al nostru Dumnezeu o are.

2. Pentru că n-am avut de gând Ca să știu altceva, nicicând, Că se găsește între voi, Decât Iisus Hristos, și-apoi, Și pe Acela, L-am dorit, La voi – acolo – răstignit.

3. Eu însumi, când v-am vizitat, Fricos și slab m-am arătat, Cuprins de un cutremur greu.

4. Învățături, pe care eu Vi le dădeam – și-asemenea, Și propovăduirea mea – N-au stat în fraze sunătoare, În vorbele-nduplecătoare, Ieșite dintr-o-nțelepciune Ce poate omul s-o adune, Ci în puterea arătată, Care, de Duhul, este dată,

5. Pentru ca să aveți putința De a vă-ntemeia credința Nu pe o-nțelepciune care Omul cel muritor o are, Ci pe puterea cari, mereu, Este doar a lui Dumnezeu.”

6. „Dar totuși, îndrăznesc a spune, Că este o înțelepciune Ceea ce noi vestim – să știți – Printre toți cei desăvârșiți. Ea nu este a veacului Și nici a oamenilor lui, Care-au să fie nimiciți.

7. Noi propovăduim – să știți – Înțelepciunea cea cerească – Adică cea Dumnezeiască – Cea tainică și nevăzută, Care ascunsă-a fost ținută – Mai dinainte rânduită, De Dumnezeu – și dăruită Acuma, nouă, tuturor, Spre slava noastră, fraților.

8. Nimeni, dintre fruntașii care Veacul acesta-n frunte-i are, Iată, nicicând, nu au știut-o; Căci dacă ar fi cunoscut-o, Pe Domnul slavei, negreșit, Atunci nu L-ar fi răstignit.

9. Însă, așa precum s-a zis Și, în Scripturi, se află scris: „Lucruri, pe cari nu a putut Ochiul, ca să le fi văzut, Urechea nu le-a auzit, La inimă nu s-au suit, Așa sunt lucrurile care Gătite-s, pentru fiecare, De către-al nostru Dumnezeu, Pentru cei ce-L iubesc, mereu.”

10. Dar aste lucruri – să știți voi – Descoperite-s pentru noi, De Dumnezeu, prin Duhul Sfânt Și astfel, cunoscute sânt. Căci numai Duhu-i Cel ce poate De a le cerceta pe toate, Chiar și pe cele-adânci pe care Ascunse, Dumnezeu le are.

11. Într-adevăr, vă-ntreb, pe voi, Care e cel ce știe-apoi, Lucrul ascuns, al omului, Afară doar de duhul lui, Care sălășluiește-n el? Cu Dumnezeu, este la fel: Nimeni nu-I știe lucrul Lui, Decât doar Duhul Domnului.

12. Noi n-am primit duhul pe care Lumea aceasta-n ea îl are, Ci Duhul de la Dumnezeu, Ca lucrurile Lui, mereu – Cari pentru noi sunt arătate Și cari, prin harul Său, ni-s date – Să le cunoaștem, să le știm.

13. Despre acestea, noi vorbim, Nu cu cuvinte ce le spune O omenească-nțelepciune, Ci cu cuvinte care sânt, Luate, de la Duhul Sfânt, Din care-o să se zămislească Vorbirea cea duhovnicească, Pe care noi o folosim, Numai atuncea când vorbim De lucruri ce-s duhovnicești.

14. Dar oamenii cari sunt firești, Nu pot primi lucruri pe care, Doar Duhul Domnului le are, Căci pentru ei, ele-au să fie, Neîncetat, o nebunie. Ei nu pot ca să le aleagă Și nu pot să le înțeleagă, Căci ei le judecă firește, Când trebuie duhovnicește.

15. Ca să le judece pe toate, Omul duhovnicesc doar poate; De nimeni, însă – niciodat’ – Nu poate-a fi el, judecat.

16. Căci „Cine-a știut gândul Lui – Gândul ascuns, al Domnului – Spre a putea fi în măsură, Ca să Îi dea învățătură?” Dar gândul lui Hristos Iisus, Acum, în noi se află pus.”