1 Regi 20 BIV2014

1. Pe-atuncea, Ben-Hadad ședea În Siria și-mpărățea. Avea în juru-i adunați Treizeci și doi de împărați Cari cu oștirile-au venit, Cu cai și care, negreșit. Oștirea ce s-a adunat, Samaria a-mpresurat.

2. Soli, la Ahab – în Israel – Au fost trimiși și-au zis astfel: „Ascultă ceea ce a zis Chiar Ben-Hadad, când ne-a trimis:

3. „Argintul tot, pe care-l ai, Trebuie mie să mi-l dai. Aurul tot, din visterie, Ai să mi-l dai, îndată, mie. Nevestele cari sunt cu tine, De-asemenea, sunt pentru mine. Cei mai frumoși copii ce-i ai, Tot mie vreau ca să mi-i dai.”

4. Ahab răspunse solilor: „Vreau ca al vost’ cârmuitor Să afle că tot ce-i al meu, Este al lui. De-asemeni, eu, Supus al său, mă socotesc Și voia am să i-o-mplinesc.”

5. Când, de la Ben-Hadad, apoi, Solii veniră înapoi, În acest fel au cuvântat: „Iată, al nostru împărat A poruncit ca să îi dai Argintul tot pe care-l ai. Nevestele ți le mai vrea Și-ai tăi copii, de-asemenea.

6. De-aceea, el – când ne-a trimis, La tine – în ăst fel a zis: „Mâine, sosesc oamenii mei. Să afli că porunci au ei, Prin casă să îți scotocească, Să strângă tot ce-au să găsească. Ce ai mai scump, ei au să-ți ia. Poruncă au, de-asemenea, Ca să adune tot ce vor, Din casele slujbașilor Pe care-i ai, la-mpărăție.”

7. Când auzi astă solie, Ahab – îndată – a chemat Bătrânii țării, la palat Și-a zis în acest fel apoi: „Cred că vedeți, prea bine, voi, Că Ben-Hadad nu ne dă pace Și numai rău vrea a ne face. Iată că soli ne-a trimis iară, Prin care a-ndrăznit să ceară Argint și aur. El mai vrea, Nevestele să mi le ia, Precum și pe ai mei feciori. Eu, însă, către slujitori – Către cei care i-a trimis – Că n-am să îl ascult, n-am zis!”

8. Bătrânii, când au auzit, Pe împărat l-au sfătuit: „Ascultă dar: în nici un fel, Să nu te învoiești, cu el!”

9. Ahab, în urmă, i-a chemat, Pe soli și-apoi a cuvântat: „Mergeți la Ben-Hadad, de-ndată, Și în ăst fel, să-i spuneți: „Iată, Pot face doar ce mi-a cerut Întâia dată. Am văzut Că ai trimis și-a doua oară Soli ca să vină-n a mea țară. Dar ceea ce îmi ceri acum, Eu nu pot face, nicidecum.” Solii, la Ben-Hadad, s-au dus, Și-al lui Ahab cuvânt, i-au spus.

10. Când Ben-Hadad a auzit Răspunsul, iute-a repezit Alți soli, către Ahab. Prin ei, El zise: „Vreau ca zeii mei Cu-asprime să mă pedepsească, De nu are să nimicească Oștirea mea, Samaria! Doar praf rămâne-va, din ea! Dar și acela-i prea puțin, Pentru oștenii care vin Pe urma mea. Din praful ei, Nu vor putea oștenii mei, Măcar un pumn de praf a ține, Căci multă oaste e cu mine!”

11. Ahab a zis: „Cine-și încinge Arma, nu-nseamnă că va-nvinge. Să nu se laude astfel, Precum o face numai cel Care își pune arma jos După ce-a fost victorios!”

12. Când Ben-Hadad a căpătat Răspunsul, el era aflat În cortul împăraților Și chefuia la masa lor. Slujbași-ndată și-a chemat Și-n acest fel, a cuvântat: „Oștirile, le pregătiți Și de război, gata să fiți!” S-au pregătit oștile toate, Să dea năvală, în cetate.

13. Dar un proroc al Domnului, În fața împăratului Lui Israel, grabnic, s-a dus Și-aste cuvinte, i le-a spus: „Vezi tu, mulțimea adunată? În a ta mână va fi dată! Vei ști atunci, că numai Eu – Cu-adevărat – sunt Dumnezeu.”

14. Ahab a mai dorit să știe: „Prin cine-mi va fi dată, mie?” Prorocul i-a răspuns, îndată: „Așa vorbește Domnul: „Iată, Primești astă mulțime mare, Prin mâinile acelor care Se află-n slujbă, la cei cari Peste ținuturi sunt mai mari.” Ahab a întrebat apoi: „Cine va-ncepe, ăst război?” Prorocu-atuncea i-a vorbit: „Tu vei fi primul, negreșit!”

15. Ahab a mers de-a numărat Pe toți cei care s-au aflat În slujbă la aceia cari Peste ținuturi, sunt mai mari Și două sute treizeci’doi, El i-a găsit a fi apoi. Pe urmă, a mai numărat Întreg poporul adunat Și șapte mii el a găsit Că sunt cei ce l-au însoțit.

16. O parte din a lui oștire – Întâi – făcut-a o ieșire Spre miazăzi. Cei ce erau Iscoade și care pândeau Mișcarea lor, l-au înștiințat Pe Ben-Hadad, care aflat Era-n cortu-mpăraților Și chefuia la masa lor. Avea, în juru-i, adunați Treizeci și doi de împărați Cari aliați cu el erau Și care-n luptă-l ajutau.

17. Cei care, lupta, au pornit Când din cetate au ieșit, Sunt slujitorii celor cari Peste ținuturi sunt mai mari. La Ben-Hadad, ai săi s-au dus Și-aste cuvinte i le-au spus: „O mică oaste – împărate – Din a Samariei cetate, În mare grabă a ieșit. Spre miazăzi, ea a pornit.”

18. „Vii, trebuie să-i prindeți voi” – Zise-mpăratul – „iar apoi, Vedea-vom de au gând de pace Și vom ști, astfel, ce vom face.”

19. Când din cetate au ieșit Oștenii – care s-au vădit Drept slujitori ai celor cari Peste ținuturi sunt mai mari –

20. Au căutat ca fiecare, Pe cel ce-n fața sa îl are, Să îl lovească-nverșunat. Toți Sirienii s-au speriat Și îngroziți ei au fugit, Iar Israel i-a urmărit. Chiar Ben-Hadad s-a-nspăimântat Și pe un cal s-a aruncat. Câțiva oșteni l-au însoțit Și-n felu-acesta, au fugit, Scăpându-și viața. După el,

21. Ahab și-ntregul Israel Ieșiră-n goană, din cetate, Și au lovit pe ne-așteptate Carele Sirienilor Și toată călărimea lor.

22. Prorocul Domnului s-a dus, În fața lui Ahab, și-a spus: „Te întărește și veghează! Du-te apoi, și cercetează Țara, iar când vei fi văzut Totul, vei ști ce-i de făcut; Căci Ben-Hadad, anul viitor, Va ataca al tău popor.”

23. Slujbașii care s-au aflat Cu Ben-Hadad, au cuvântat: „Iată că Dumnezeul lor Este un domn al munților. De-aceea, în acest război, Mai tari au fost ei, decât noi. La anul care o să vie, Cu ei lupta-vom, în câmpie. Și astfel, vom vedea apoi, Dacă mai tari sunt, decât noi.

24. Pe împărați, să nu-i mai lași Ca să conducă-ai tăi ostași. Tu, căpetenii, să așezi Peste oștire, și-ai să vezi Că astfel, fi-va mult mai bine Și pentru oști și pentru tine.

25. Adună-ți iar, o oaste mare, Precum fusese cea pe care Până acuma ai avut-o Și-n bătălie ai pierdut-o. Ia-ți cai și tot atâtea care, Și vom vedea cine-i mai tare, Căci următoarea bătălie Va fi purtată în câmpie.” Ei au sfârșit de cuvântat, Iar Ben-Hadad i-a ascultat.

26. În anul următor apoi, El a pornit un nou război, Cu al lui Israel popor. Oștirea Sirienilor, Lângă Afec, s-a așezat.

27. După ce toți s-au numărat Și-apoi, merinde, au primit, Israeliții au ieșit Să țină piept, cu oastea lor, Oștirii Sirienilor. Puțini, la număr, se vădeau Israeliții și păreau Ca două turme ne-nsemnate, De capre, la pășune-aflate; Iar Sirienii se aflară În număr foarte mare-n țară.

28. Omul lui Dumnezeu s-a dus Pân’ la Ahab și-astfel i-a spus: „Eu vin din partea Domnului”, Să îți aduc cuvântul Lui: „Toți Sirieni-au zis, mereu, Precum că „Domnul Dumnezeu E dumnezeul munților Și nicidecum al văilor.” Pentru că astfel au vorbit, Iată, cu cale am găsit, Să dau oștirea lor cea mare, În mâna voastră. Fiecare, Atuncea, va vedea că Eu Sunt Domn, cu-adevărat, mereu.”

29. O săptămână-au stat, apoi, Oștile – gata de război – Față în față-n așteptare. A șaptea zi, lupta cea mare, În zori de zi, a început. Israeliții i-au bătut, Pe Sirieni. O sută mii, Dintre ai Siriei copii – Cari pedestrași s-au dovedit – În ziua ‘ceea au pierit.

30. Ceilalți să scape-au încercat – Cu fuga – și s-au îndreptat Către Afec. Ei au ajuns, Dar în cetate n-au pătruns, Căci zidul ei s-a prăbușit Asupra lor și au pierit. Sunt douăzeci și șapte mii – Dintre ai Siriei copii – Aceia care-au dispărut, Când zidurile au căzut. Chiar Ben-Hadad, atunci, fugise Și în cetate se pitise. Casa în care el ședea, Mai multe încăperi avea. Din încăpere-n încăpere, El se plimba, fără putere.

31. Ai săi slujbași, la el, s-au dus Și-aste cuvinte i le-au spus: „Știm că-mpărații cei pe care Poporul Israel îi are, Mereu, miloși, s-au dovedit. Iată, găsim că-i potrivit, Cu saci să ne înfășurăm Și frânghii să ne așezăm În jurul capului. Apoi, Va trebui să mergem noi, La împăratul cel pe care Neamul lui Israel îl are. Poate că el te va ierta, Dacă în fața lui, vei sta.”

32. Pe coapse, saci, și-au așezat Și frânghii și-au înfășurat Cu toți, în jurul capului. În fața împăratului Lui Israel, apoi s-au dus Și-aste cuvinte i le-au spus: „Iată, la tine ne-a trimis Al tău rob – Ben-Hadad – și-a zis: „Prin solii mei, aici de față, Te rog ca să mă lași în viață!” Ahab a spus: „Încă trăiește? Fratele meu, el se vădește!”

33. Când oamenii au auzit Cuvintele ce le-a rostit, Drept un semn bun ei le-au luat Și au răspuns: „Adevărat! Căci Ben-Hadad e al tău frate!” „Vreau ca, la mine, în cetate, Să vină-ndată!” – a mai spus Ahab. Apoi, solii s-au dus La Ben-Hadad, ca să îi spună, Cât mai curând, vestea cea bună. În urmă, Ben-Hadad s-a dus Pân’ la Ahab, iar el l-a pus În carul împăratului.

34. Văzând bunăvoința lui, Mult, Ben-Hadad s-a minunat Și-n acest fel a cuvântat: „Tu te-ai purtat cu bunătate. Astfel, cetățile luate De al meu tată – cu război – De la al tău, vreau, înapoi Să-ți fie date. Să le ai În stăpânire. Să îți tai Ulițe prin Damasc, mereu, Precum făcut-a tatăl meu Când în Samaria s-a dus.” Ahab l-a ascultat și-a spus: „Am să te las liber și-apoi, Un legământ vom face noi.” Pe urmă, l-a eliberat Și-un legământ au încheiat.

35. Fiii prorocilor erau, Toți, împreună și vorbeau. După porunca Domnului, Unul i-a zis, vecinului Cari lângă el era aflat: „Te rog, lovește-mă de-ndat’!” Vecinul său, însă, n-a vrut Să facă precum i-a cerut.

36. Prorocu-atunci a cuvântat: „Pentru că nu ai ascultat De glasul Domnului, să știi Că șters vei fi dintre cei vii. Când pleci de-aicea frățioare, Un leu are să te omoare.” Omul acel plecă apoi, Spre a sa casă, înapoi. Asupra lui, a tăbărât Un leu, care l-a omorât.

37. Fiul prorocului s-a dus La alt vecin de-al său și-a spus: „Te rog, lovește-mă de-ndat’!” Vecinul său l-a ascultat Și cu putere l-a lovit, Încât prorocu-a fost rănit.

38. Apoi, prorocul a plecat De-acolo și s-a așezat Pe drumul împăratului Și-a așteptat trecerea lui. O pânză, el a căutat Și cu ea, ochii, și-a legat.

39. Când împăratul a venit, Prorocul, iute, a ieșit În calea lui și a strigat: „Pe când în luptă m-am aflat, Un om venit-a lângă mine, Aducând un alt om, cu sine. Apoi, când s-au apropiat, În acest fel a cuvântat: „Pe acest om, să îl păzești! Răspunzător, de el, tu ești, Cu viața. Ai grijă de el, Căci un talant de-argint, altfel, Ai să plătești!” Eu n-am văzut

40. Când acel om a dispărut. Poate-a făcut-o înadins Când eu eram, în luptă, prins.” Al lui Israel împărat A zis atunci: „Ești vinovat! Tu însuți – cum am auzit – Acum, osânda, ți-ai rostit!”

41. Prorocu-n urmă și-a luat Pânza care i-a-nfășurat Ochii. Ahab, când l-a văzut, Pe dată l-a și cunoscut Că e proroc al Domnului.

42. El zise împăratului: „Ascultă dar, cuvântul meu! „Așa vorbește Dumnezeu: „Pentru că l-ai făcut scăpat Pe cel pe care ți l-am dat În mâini – pe care l-am sortit Că trebuie-a fi nimicit – Tu vei răspunde-acum, de el, Cu viața ta! Apoi, la fel, Răspunde-va poporul tău, Pentru întreg poporul său.”

43. Ahab, atunci, s-a întristat Și mânios, s-a îndreptat Spre casa lui, ce se găsea Aflată la Samaria.