1 Regi 22 BIV2014

1. Trei ani în liniște-au trecut, Căci Israelul n-a avut Război, cu neamul Sirian.

2. Când s-amplinit al treilea an, Cel ce se cheamă Iosafat – Și-a fost, în Iuda, împărat – Venit-a la-mpăratul care Neamul lui Israel îl are.

3. Cel cari era în Israel Cârmuitor, a zis astfel, Slugilor sale: „Știți voi oare, Cum că Ramotu-acela care În Galaad este aflat, E-al nostru? El a fost lăsat În mâna Sirienilor. Dar al lui Israel popor Va trebui să-l ia-napoi, Chiar dacă fi-va un război. De-aceea, zic: nu mai putem, În liniște, ca să ședem!”

4. Apoi, i-a zis lui Iosafat Cari era-n Iuda împărat: „N-ai vrea să ne-nsoțiți și voi, În Galaad și, cu război, Ramotul să îl dobândim? „Alăturea, o să vă fim!” – Răspunse Iosafat, de-ndată. „În bătălia ce se-arată, Cu tine am să fiu și eu, Precum și tot poporul meu.”

5. După aceea, Iosafat În acest fel, a cuvântat: „Poruncă dă, să se adune Prorocii, să vedem ce spune Acum, cuvântul Domnului.”

6. În fața împăratului, Prorocii – toți – s-au adunat Și-n număr, ei s-au ridicat La patru sute-aproape. Când Se strânseră toți, așteptând ‘Naintea lui, Ahab a spus: „Iată, în gând, acum, ne-am pus, În Galaad, ca să plecăm, Ramotul să-l eliberăm. Voiesc să știu ce spuneți voi: Să pornesc oare, ăst război, Sau să mă las? Cum e mai bine?” „Du-te, căci Domnul e cu tine” – Prorocii toți l-au sfătuit.

7. Când Iosafat i-a auzit, Ne-ncrezător l-a întrebat Pe-al lui Israel împărat: „Nu mai e oare-n acest loc Vreun om care este proroc Al Domnului, să îl chemăm, Ca și pe el să-l întrebăm?”

8. Al lui Israel împărat I-a zis atunci, lui Iosafat: „Mai este, în poporul meu, Un om prin cari, pe Dumnezeu, Noi am putea să-L întrebăm. De vrei, putem să îl chemăm. Eu îl urăsc pe omu-acel, Căci doar de rău vorbește el. Nimica bun, nu-mi prorocește. Acel om, Mica, se numește Și Imla este al lui tată.” „Cheamă-l pe Mica, de îndată” – Îi zise Iosafat. „E bine Să nu vorbești așa, când vine, Căci vreau – prin el – să aflu eu, Ce ne va spune Dumnezeu.”

9. Al lui Israel împărat, La sine-ngrabă a chemat, Un dregător și-astfel i-a spus: „Mica să fie-ndat’, adus! Mica este acela care, Pe Imla, drept părinte-l are.”

10. Pe jilțuri, ci doi împărați Erau atuncea așezați, La a Samariei intrare. Cu hainele de sărbătoare, Fuseseră înveșmântați. În fața lor, erau aflați Prorocii care îi avea, În acel timp, Samaria. Aceștia, toți, se îmbulzeau, Necontenit, și proroceau.

11. Unul – zis Zedechia – care, Părinte, pe Chenana-l are, Coarne de fier și-a făurit Și-n acest fel a glăsuit: „Așa vorbește Domnul: „Iată, Cu aste coarne, o să-i bată Ahab, pe Sirieni apoi. Când va porni acest război, Cu ele, o să-i biruiască Și are să îi nimicească!”

12. Ceilalți proroci au zis la fel, Căci prorociră ca și el: „În Galaad să te repezi, Ramotul să-l eliberezi! Căci Domnul a găsit cu cale, Să îl dea pradă, mâinii tale.”

13. Solul care a fost trimis, A mers la Mica și i-a zis: „Prorocii, toți, care-au venit, De bine doar, au prorocit În fața împăratului. Când vei sosi la curtea lui, Ai grijă, prorocește-i bine!”

14. „Spun ceea ce, de sus, îmi vine”– Răspunse Mica-ndată. „Eu, Doar ce-mi va spune Dumnezeu, Am să îi spun. Nimic mai mult, Căci eu, de Dumnezeu, ascult. Viu este Domnul, că-i voi spune Tot ce în inimă-mi va pune.”

15. Mica ajunse la-mpărat Și-atunci Ahab l-a întrebat: „În Galaad, să ne urcăm – Ramotul să-l eliberăm – Sau să mă las? Cum e mai bine? Mica a spus: „Domnu-i cu tine Și iată, a găsit cu cale, Să îl dea pradă, mâinii tale.”

16. Când auzi al său răspuns, De-un gând Ahab a fost pătruns Și zise: „Oare-acest cuvânt A fost rostit de Domnul Sfânt? Mă îndoiesc. De-aceea spun: De câte ori vrei să te pun, Să juri, pe Numele Cel Sfânt Al Domnului, că ăst cuvânt Ce l-ai rostit e-adevărat?”

17. Mica, atunci, a cuvântat: „Iată că văd al tău popor, Ca turma fără de păstor. Îl văd, pe munte, risipit, Iar Domnul, astfel, a vorbit: „Nu au stăpân oameni-acei. Acasă, să se-ntoarcă ei.”

18. Al lui Israel împărat L-a întrebat, pe Iosafat: „Dar oare nu-ți spusesem eu, Precum că Mica, tot mereu, Numai de rău îmi prorocește? Nimica bun nu îmi vestește!”

19. Mica s-a-ntors către-mpărat, Și-n acest fel a cuvântat: „Ascultă ce a glăsuit Domnul, atunci când a vorbit. Pe Dumnezeu, eu L-am văzut, Pe al Său jilț când a șezut, Având oștirea cerului, La dreapta și la stânga Lui.

20. Domnul, în juru-I, S-a uitat Și-n urmă El a cuvântat: „Cine are să-l amăgească, Pe-Ahab, ca el să se pornească Înspre Ramotul cel pe care Țara din Galaad îl are? Acolo, trebuie să piară! Cine-l va duce-n acea țară?”

21. Un duh, atunci, s-a-nfățișat La Domnul și a cuvântat: Iată că eu am să găsesc O cale, să îl amăgesc.”

22. „Dar cum vei face?” – a voit Domnul să știe, negreșit. „Am să mă fac duh de minciună Și-ai săi proroci, toți, au să-i spună Ca să se ducă la Ramot. În felu-acesta, eu socot Cum că Ahab are să piară.” „Așa să faci! Ieși dar, afară, Și fă precum ai cuvântat” – Îi zise Domnul – „de îndat’!”

23. Duh de minciună, Domnu-a pus, În toți prorocii – cum a spus – Căci lucruri rele-a pregătit Pentru Ahab, cum l-a vestit.”

24. Când Zedechia-a auzit Aceste vorbe, a venit La Mica și, plin de necaz, L-a pălmuit peste obraz. În urmă, el a glăsuit: „Spune-mi, pe unde a ieșit Duhul lui Dumnezeu, din mine, Ca să vorbească-apoi, cu tine?”

25. Mica răspunse: „Ai să vezi Și-al meu cuvânt ai să îl crezi, În ziua-n care-nspăimântat, Să te ascunzi, vei fi cătat.”

26. Furios, Ahab – atunci – a zis: „Mica, voiesc să fie-nchis! Să-l duceți la Amon – cel care, Peste cetate e mai mare – Și la Ioas – la dregător – Acela care e fecior Al împăratului. Plecați Și pe-a lor mână să îl dați!

27. Ei să-l arunce-n închisoare, Să nu mai vadă-al zilei soare. Cu pâine, numai, să-l hrănească Și apă doar să-i dăruiască, Până atunci când, înapoi, Biruitori veni-vom noi.”

28. „Dacă, în pace ai să vii” – Răspunse Mica – „vreau să știi Că Domnul n-a vorbit prin mine! Luați popoare, seama, bine!” – Mai zise el, când a sfârșit – „La ceea ce s-a prorocit!”

29. Al lui Israel împărat Și cel în Iuda-ncoronat S-au dus pân’ la Ramotul care Țara lui Galaad îl are.

30. Ahab i-a zis lui Iosafat: „De luptă, fi-voi îmbrăcat, Ca să iau parte la război. Tu să rămâi mai înapoi Și-n hainele împărătești Va trebui să te gătești.” Ahab, îndată, s-a schimbat Și-n luptă, el s-a avântat.

31. Mai marele cârmuitor Al oștii Sirienilor, Pentru războaie mai avea Mulți căpitani alăturea, Iar cei ce, care, conduceau – De toți – treizeci și doi erau. Pe toți, la sine, i-a chemat Mai marele și-a cuvântat: „În luptă, când o să intrați, Grijă s-aveți să-l căutați Pe împăratul cel pe care Neamul lui Israel îl are.” Nu vă luptați nici cu cei cari Sunt mici și nici cu-aceia mari. Să vă luptați doar cu acel Care-i mai mare-n Israel!”

32. Cei care căpitani erau Și carele le conduceau, Când l-au văzut pe Iosafat În hainele de împărat, În felu-acesta au gândit: „El e-mpăratul, negreșit. Mai mare decât este el, Nu-i altul, peste Israel.” Încet, ei s-au apropiat, Spre a-l lovi pe Iosafat. Dar Iosafat, când i-a zărit, A scos un țipăt și-a fugit.

33. Cei care căpitani erau Și carele le conduceau, Au priceput că nu e el, Mai mare, peste Israel, Și-atunci, în pace l-au lăsat.

34. Un om, arcul, și-a încordat, Trăgând cu el, la întâmplare, În vălmășagu-acela mare. Din arc, săgeata a țâșnit Și pe Ahab ea l-a lovit, La-ncheietura cea pe care Platoșa-mpărătească-o are. Către cel care i-a condus Carul atunci, Ahab a spus: „Mă scoate-afară, negreșit, Căci iată că sunt greu rănit!”

35. Războiul a continuat, În urmă, mai înverșunat. Ahab, rănit, a stat apoi – În carul său pentru război – În fața Sirienilor. Drept s-a ținut, ‘naintea lor, Până când seara a venit Și-abia atuncea a murit. Sângele care-i șiroia, Din rană, carul, îi umplea.

36. Când soarele a scăpătat, Prin tabără s-a tot strigat: „Să se întoarcă fiecare, Acum, la casa ce o are,

37. Căci împăratul a murit!” Când astă veste-au auzit Oștenii, în Samaria, Se-ntoarseră. De-asemenea, Ei l-au luat pe împărat Și-n urmă, l-au înmormântat În a Samariei cetate.

38. Când au sfârșit acestea toate, Au dus caru-mpăratului, Să-l spele-n apa iazului. Sângele care s-a prelins, A fost, de câini – atuncea – lins, Iar curvele s-au adunat, La iaz și-n apă s-au scăldat, După cuvântul Domnului, Rostit contra-mpăratului.

39. Dar toate câte le-a făcut Ahab, oare nu s-au trecut În cărțile Cronicilor Ce sunt ale-mpăraților Cari au domnit în Israel? Nu scrie oare, despre el, Cum că cetăți multe-a zidit Și că apoi a construit O casă, cum nu s-a văzut, Care, din fildeș, s-a făcut?

40. Ahab a fost adăugat Părinților săi. L-a urmat Al său fecior, care-a venit Și-n Israel a stăpânit. Nou-mpărat care domnea, Era chemat Ahazia.

41. Fiul lui Asa – Iosafat – A fost, în Iuda, împărat. De patru ani, Ahab ședea În Israel și-mpărățea, Când la domnie a venit Și peste Iuda a domnit Fiul lui Asa, Iosafat.

42. Când a fost uns ca împărat, Treizeci și cinci de ani făcuse. El, douăzeci și cinci, șezuse Ca domn, chiar în cetatea care, Ierusalim, drept nume are. Azuba fost-a a lui mamă, Iar tatăl ei, Șihi, se cheamă.

43. În toată viața, Iosafat, Pe al său tată l-a urmat Și tot mereu el a făcut, Ce-I era Domnului plăcut. Totuși, ‘nălțimile aflate În țară, au mai fost păstrate. Poporu-n vremea lui s-a dus, Pe înălțimi și a adus Tămâia care se ardea Și jertfele, de-asemenea.

44. Cât Iosafat a-mpărățit, În pace el a viețuit Cu cel care era-mpărat, Peste Israel așezat.

45. Dar toate câte-au fost făcute De Iosafat, nu sunt trecute În cărțile Cronicilor Ce sunt ale-mpăraților Cari peste Iuda au domnit?

46. Din țară, el i-a izgonit Pe sodomiții ce-au scăpat Din vremea-n care, împărat, Fusese Asa, tatăl lui.

47. În muntele Edomului, Nu se afla vreun domnitor, Ci cârmuia un dregător.

48. La Tars, corăbii s-au făcut, Cu care Iosafat a vrut, Pân’ la Ofir, ca să se ducă, De unde, aur, să aducă. La Ețion-Gheber apoi, Corăbiile cele noi S-au sfărâmat și n-a putut S-aducă aur, cum a vrut.

49. Atunci, Ahazia – cel care, Părinte, pe Ahab, îl are – Când auzi ce s-a-ntâmplat, Îl întrebă pe Iosafat: „Nu vrei ca slujitorii mei Să-i însoțească pe acei Ce sunt în slujba ta și cari Sunt pe corăbii marinari?” Dar Iosafat nu s-a-nvoit.

50. În urmă, când a adormit, A fost și el adăugat La neamul său și îngropat Chiar în cetatea cea pe care, David, al său părinte-o are. Apoi, în Iuda, a venit Ioram – al său fiu – și-a domnit.

51. Ahazia – acela care, Părinte, pe Ahab, îl are – A-mpărățit, în Israel. Cetatea-n cari șezuse el, Chemată e, Samaria. Doi ani, el a domnit, în ea. Șaptesprezece ani s-au dus, De când în Iuda a fost pus, Fiul lui Asa – Iosafat – Când ajunsese împărat Ahazia, în Israel.

52. La fel ca tatăl său, și el, Doar lucruri rele a făcut, Iar Domnului nu i-a plăcut. A mers pe-a tatălui său cale, Precum și pe a mamei sale. De-asemenea, el a urmat Calea pe care a călcat Ieroboam – acela care, Părinte, pe Nabot, îl are – Și în păcate – după el – A tras întregul Israel.

53. Pe Bal, mereu, el l-a urmat Și-n fața lui s-a închinat, Stârnind mânia Domnului, Cum a făcut și tatăl lui.