1 Samuel 20 BIV2014

1. David, în urmă, a fugit, De la Naiot și a venit La Ionatan. Când l-a aflat, În acest fel, l-a întrebat: „Spune-mi te rog, ce-am făcut eu? Și care e păcatul meu? Care-i nelegiuirea mea, Încât, Saul – acuma – vrea Să mă omoare, negreșit?”

2. Când Ionatan l-a auzit, A zis: „Ferească Dumnezeu! Nu vei muri, căci tatăl meu, Nimic nu face până când Îmi spune ce și-a pus în gând. De ce să îmi ascundă, oare, Faptul că vrea să te omoare? Stai liniștit – atât îți zic – Căci n-ai ca să pățești nimic!”

3. David a zis și a jurat: „Al tău părinte a aflat Că-n față-ți, trecere, am eu, Și-a zis atunci: „Fiului meu, Nu trebuie nicicând a-i spune, Că vreau – pe David – a-l răpune, Căci se-ntristează, de cumva, Are să afle-așa ceva.” Dar viu e Domnul Dumnezeu – Precum și-al tău suflet – căci eu Sunt numai la un pas de moarte, Dacă așa o să se poarte Și de acuma înainte, Față de mine-al tău părinte.”

4. Când Ionatan l-a auzit, S-a întristat și i-a vorbit: „Mereu, voi face pentru tine, Tot ce gândești că este bine.”

5. David răspunse: „Mâine, iată Că luna nouă se arată Și trebuie să stau la masă, Cu tatăl tău, în a lui casă. Mă lasă dar, ca să mă duc, Pe câmp, căci vreau ca să apuc Să mă ascund. O să-mi găsesc, Un loc, să mă adăpostesc, Până sosește-a treia seară. Atunci doar, am să ies afară.

6. Dacă se va-ntâmpla, cumva, Că tatăl tău va observa Că eu lipsesc, așa să-i spui: „David este-n cetatea lui, La Betleem; el m-a rugat Să-l las să plece, de îndat’, Căci cu familia se adună, Pentru că vor ca, împreună, Să își dea jertfa, cari – știi bine – În an, o dată, se cuvine Să-I fie-adusă Domnului, Spre slava și spre cinstea Lui.”

7. Dacă îți zice tatăl tău: „Bine!”, atuncea robul său, Nu va avea – de bună seamă – Nici un motiv, ca să se teamă. Dar dacă se va mânia, Să știi dar că pieirea mea E hotărâtă-n fața lui, Iar cale de scăpare nu-i.

8. Arată-ți dragostea curată, Față de robul tău, căi iată, Un legământ tu ai făcut, Pe care Domnul l-a văzut. Acum, dacă în a mea fire, Găsi-vei vreo nelegiuire, Tu însuți curmă viața mea, Căci nici un preț nu are ea! Ce rost, ca să mă duci, mai are, În fața tatălui tău, oare?”

9. Când Ionatan l-a auzit, În felu-acesta, i-a vorbit: „Te rog, nu te gândi, cumva, Că dacă, întâmpla-se-va, Să aflu vești de-a ta pieire, Nu voi veni să-ți dau de știre!”

10. David, atunci, l-a întrebat: „De cine, fi-voi înștiințat, De felu-n care ți-a vorbit Saul, când îl vei fi-ntâlnit?”

11. Dar Ionatan a zis apoi: „Vino pe câmp!” și amândoi, În câmp, în urmă, au ieșit,

12. Iar Ionatan a glăsuit: „Iată, mi-e martor Dumnezeu, Că mâine – sau poimâine – eu, Îndeaproape voi căta, Pe tatăl meu, a-l cerceta. Iar dacă el gândește bine În ce-i referitor la tine,

13. Îl rog pe Domnul Dumnezeu Să îmi arate, tot mereu, Toată asprimea lui apoi, Dacă nu voi veni-napoi – Sau dacă întâmpla-se-va Să nu trimit pe cineva – Ca să îți spună ce-am vorbit, Cu Saul, când l-am întâlnit! De o să-ncerce al meu tată, Să-ți facă rău, atuncea – iată – Am să îți spun ce vrea a face, Ca tu să poți să pleci, în pace. Să te-nsoțească Dumnezeu, Așa precum – pe tatăl meu – Pentru o vreme, l-a-nsoțit.

14. De voi trăi, necontenit, Arată-mi bunătatea-ți mare, Așa precum doar Domnul are. De voi muri, nu mă uita

15. Și rogu-te, nu-ndepărta, Nemărginita-ți bunătate, De casa mea – iubite frate – Nici chiar când Dumnezeu Cel Sfânt Va nimici, de pe pământ, Toți oamenii acei pe care, David – acum – dușmani, îi are.

16. Căci Ionatan, cum știi prea bine Un legământ are, cu tine, Făcut în fața Domnului, Cu David și cu casa lui!”

17. În felu-acesta, negreșit Că Ionatan a întărit, Atunci, iubirea cea pe care, Față de David el o are, Pentru că mult îl îndrăgea, Așa cum sufletu-și iubea.

18. În urmă, el a glăsuit: „Mâine, să știi că – negreșit – O să se vadă lipsa ta, Pentru că locul tău va sta, Gol, la ospățul ce se ține, Atunci când luna nouă vine.

19. A treia zi, în fapt de seară, Caută dar, să ieși afară Din locu-n care te-ai pitit, Și vino-n urmă – negreșit – Până la piatra ‘ceea mare, Care, Ezel, drept nume, are.

20. Eu, trei săgeți, am să trimit Spre piatra ‘ceea-n mod voit, Încât oricine – de mă vede – Că trag la țintă-atunci, va crede.

21. Un tânăr, voi trimite-apoi, Să le aducă înapoi. Eu îi voi spune: „Să te duci, Săgețile, să mi le-aduci!” Când am să-i zic: „Ia seama bine, Dincoace sunt ele, de tine”, Atuncea vei putea să știi Că nu-i primejdie. Să vii, Căci nu mai ai – de bună seamă – Nimic de cari să-ți fie teamă. Viu este Domnul Dumnezeu, Că-n acest fel, voi face eu!

22. Dar dacă zic: „Ia seama bine! Ele sunt dincolo de tine!”, Atunci să pleci, pe negândite, Pentru că Domnul te trimite.

23. Domnul e martor, ne-ncetat, Pentru cuvântul ce l-am dat Noi, unul altuia, acum.”

24. Apoi, ei și-au văzut de drum. David, pe câmp, și-a căutat Un loc, unde s-a așezat. Când luna nouă a venit, Mare ospăț au pregătit Slujbașii, pentru împărat. La masă, el s-a așezat,

25. Pe locul care îi plăcea – Cari, la perete, se găsea – Iar Ionatan s-a ridicat, În timp ce lângă împărat, Abner s-a dus de a șezut. Pe locul care l-a avut David, la masă, nimenea Nu a mers, însă, ca să stea.

26. Saul, nimic, nu a rostit În acea zi, căci s-a gândit: „Sigur, ceva s-a întâmplat, Iar David este necurat. Din ăst motiv, nu a venit, Căci necurat e, negreșit.”

27. Însă, când a venit apoi, A doua zi a lunii noi, Văzând că locul ce-l avea David, la masă, gol, ședea, Saul, lui Ionatan, i-a spus: „Dar, David unde este dus? De ce, la masă, n-a venit Nici ieri, nici azi? Ce-o fi pățit?”

28. Îndată, Ionatan îi spuse: „Să știi că David îmi ceruse, O învoire, să se ducă La Betleem, ca să aducă

29. O jertfă-n cinstea Domnului, Cu toți cei din familia lui. „Îngăduie-mi să plec”– mi-a spus – „Căci cu familia, am de dus, O jertfă, pentru Dumnezeu. M-a înștiințat fratele meu, De lucru-acesta – negreșit – Iar dacă eu am dobândit Vreo trecere, în fața ta, În calea mea, te rog, nu sta. Dă-mi voie ca să plec acum Și să mă pregătesc de drum, Căci vreau ca să pornesc îndată, Să-i văd pe frați și pe-al meu tată!” De-aceea David – negreșit – La masa ta, nu a venit.

30. Saul, atunci, s-a mâniat Pe Ionatan și a strigat: „Fiu rău și neascultător, De ce te faci neștiutor? De ce-l aperi fără-ncetare? Nu crezi că am aflat eu, oare, Că de prieten, tu îl ai Pe David, fiul lui Isai? Prietenia lui, mereu, Spre-a ta rușine-i – îți spun eu – Și spre rușinea mamei tale!

31. Cât timp, el ne va sta în cale – Cât va trăi – nu va fi bine, Iar liniște nu-i, peste tine. De-asemenea, nu o să fie, Nici peste-a ta împărăție! Trimite oameni, să se ducă Și-apoi, la mine, să-l aducă, Pentru că iată, l-am găsit Vrednic de moarte, negreșit!”

32. Dar Ionatan l-a întrebat: „De ce anume-i vinovat? Spune-mi te rog, ce ai văzut? Ce fapte rele, a făcut, Încât acuma, bunăoară, Trebuie David, ca să moară?”

33. Saul, o suliță, avea, Pe care-n mână, o ținea. Înfuriat, a ridicat-o Și spre-al său fiu, a îndreptat-o, Iar Ionatan, când a văzut Lucrul acesta, a știut Că pentru David nu-i scăpare, Saul voind să îl omoare.

34. Îndată, s-a înfuriat Și de la masă a plecat, În acea zi fiind mâhnit Căci – pentru David – a primit, Ocară, de la tatăl său, Și îl numise drept „fiu rău”.

35. Când zorile, în dimineață, S-au revărsat pe-a lumii față, În grabă, Ionatan s-a dus, Pe câmp – așa precum a spus – La David, ca să-l întâlnească Și vești ca să-i împărtășească. Cu el – atuncea – a chemat Să-l însoțească, un băiat.

36. El i-a vorbit: „Vreau să te duci Și înapoi să îmi aduci, Săgețile ce vor fi trase. Spre câmp, băiatul alergase, Când Ionatan a slobozit Săgeata. Ea l-a depășit, Trecând dincolo de băiat,

37. Iar el, în urmă-i, a strigat: „Săgeata – dacă văd eu bine – Trecut-a dincolo de tine!”

38. El a mai zis: „Să te grăbești, Săgețile să le găsești! Strânge-le toate, iar apoi, Aleargă iute, înapoi!” Băiatu-acela a făcut Așa precum i s-a cerut,

39. Fără să știe că acele Cuvinte-ascund, ceva, în ele. Doar David le înțelegea Și Ionatan, de-asemenea.

40. Apoi, el, armele, și-a dat Și zise către-acel băiat: „Poți ca să iei armele mele. Du-le-n cetate, căci de ele, N-am trebuință. Mă gândesc, În câmp, ca să mai zăbovesc.

41. Băiatul a plecat grăbit, Iar David, iute, a venit Din miazăzi. S-a aplecat, De trei ori și s-a închinat, Cu fața până la pământ, În fața Domnului Cel Sfânt, Venind la Ionatan apoi. După aceea – amândoi – În brațe, întristați, s-au strâns Și cu amărăciune-au plâns. David era cel ce plângea, Mai tare, de se prăpădea.

42. În urmă, Ionatan – mâhnit – În felu-acesta, a vorbit: „Du-te în pace, pe-al tău drum, Pentru că amândoi, acum – Față de Domnul – am jurat, Pe al Său Nume minunat, Zicând așa: „Domnul să fie, Între noi doi, pentru vecie. Domnul, între sămânța ta Și-ntre sămânța mea, va sta!” David – în urmă – s-a sculat Și pe-al său drum, el a plecat, În timp ce Ionatan apoi, Merse-n cetate, înapoi.