1 Timotei 4 BIV2014

1. „Dar Duhul spune lămurit, Că-n vremurile de sfârșit, Unii se lasă de credință Și vor găsi de cuviință Să se lipească, cu ardoare, De Duhurile-nșelătoare, De-nvățătura dracilor, Urmând, astfel, cărarea lor;

2. Căci, abătuți, ei au să fie De-a unora fățărnicie, Care, despre minuni, vorbesc Și, însemnați, se dovedesc, A fi cu fierul înroșit, În al lor cuget, negreșit.

3. Căsătoria, o opresc Oameni-aceștia, și-ngrădesc, A hranei întrebuințare – Adică lucrurile care Făcute-au fost, de Dumnezeu, Spre-a fi luate, tot mereu, Cu mulțumiri, de cei ce știu Și cred, în adevărul viu.

4. Orice făptură – vă zic eu – Cari este a lui Dumnezeu – Indiferent de ce-o să spună Un om, să știți că este bună. Cu mulțumiri, dacă-i luat, Nimic nu e de lepădat.

5. Prin al lui Dumnezeu cuvânt, Prin rugăciune, toate sânt, Mereu, sfințite, negreșit.

6. Atunci când vei fi reușit Să pui, în mintea fraților, Ăst lucru, un bun slujitor – Al lui Hristos – te dovedești, Pentru că știi să te hrănești Doar cu cuvintele pe care, Credința noastră-n ea le are. De-asemeni – dragă Timotei – Tu trebuie să pui, în ei, Învățătura ce ți-am dat-o, Pe cari, mereu, tu ai urmat-o.

7. De basmele cele lumești Și de poveștile băbești, La depărtare să te ții. Necontenit, apoi, să știi Ca să te porți evlavios,

8. Căci este de puțin folos, Acea deprindere trupească; Însă, evlavia cerească, Mereu, este folositoare, Căci ale vieții viitoare, Făgăduinți, se află-n ea, Și are – de asemenea – Promisiunile de-acum, Pentru, al vieții noastre, drum.

9. Iată-un cuvânt adevărat, Cari trebuie-a fi ascultat Și care-i vrednic de primit!

10. Într-adevăr, noi am muncit Și ne luptăm, neîncetat, Pentru că noi ne-am așezat Nădejdile, în Dumnezeu – În Cel care e viu, mereu, Și care e Mântuitor Al tuturor oamenilor, Dar, mai ales, al celor care Sunt credincioși. Fără-ncetare,

11. Tu – Timotei – să-mpărtășești Ce-am spus și-apoi, să poruncești Ca lucrurile arătate, De toți să fie învățate.

12. Și nimeni să nu îndrăznească, Cumva, să îți disprețuiască Apoi, anii de tinerețe. Pildă să fii, și în povețe, În dragoste și curăție, La fel și în credincioșie Și totodată, în purtare Și-n bine, pentru fiecare Dintre acei ce, credincioși, Se-arată, și evlavioși.

13. Până când voi veni la tine, Te rog, ca să iei seama bine, Și la citire, la-ndemnare, La-nvățăturile pe care, Din a mea parte, tu le ai, Ca și la alții, să le dai.

14. Nepăsător, tu nu te ține, De darul ce-i aflat în tine Și care, dat îți este ție – După cum știi – prin prorocie, Când a prezbiterilor ceată, Stând laolaltă adunată, A socotit că este bine Să-și pună mâinile, pe tine.

15. Puneți, pe inimă, mereu, Aceste lucruri, dragul meu. Cu ele, te-ndeletnicește, Căci doar prin ele se vădește Înaintarea ta, și poți Să o areți, astfel, la toți.

16. Atent să fii, la a ta cale, Și-asupra-nvățăturii tale, Pe care-acuma, tu o ai Și pe cari, altora, o dai. În aste lucruri, tot mereu, Să stăruiești dar, dragul meu, Căci numai astfel – negreșit – Tu vei ajunge mântuit, Iar mântuire-or căpăta Și cei ce te vor asculta.”