2 Cronici 20 BIV2014

1. Oștirile de Moabiți, Cu cetele de Amoniți – La care s-au adăugat Și Maoniți – s-au îndreptat Spre a lui Iuda țară-apoi, Voind să poarte un război, Cu Iosafat. Soli, i-au trimis,

2. Prin cari, în acest fel i-au zis: „Iată, de dincolo de mare, Oștire multă va apare. Din Siria este plecată Și e-mpotriva ta-ndreptată. Ea-i la En-Ghedi-aflată dar, Adică-n Hațațon-Tamar.”

3. Cuprins de teamă, Iosafat, Spre Dumnezeu, s-a îndreptat Și-un post, în Iuda, a vestit.

4. Întreaga țară a venit Să-L caute pe Dumnezeu. Atunci, în ceasu-acela greu, Multe noroade-au fost plecate, De prin cetățile aflate În Iuda. Mulți se-nspăimântară Și spre Ierusalim plecară.

5. După ce toți s-au adunat, În al lor mijloc, Iosafat S-a dus, în curtea cea pe care Lăcașul Domnului o are Și zise către Dumnezeu:

6. „Doamne, Tu care-ai fost mereu, Domn al părinților pe care Neamul lui Israel îi are, Oare nu Tu împărățești Și oare nu Tu stăpânești Asupra celor care sânt Pe fața-ntregului pământ? Nu ești stăpânul tuturor Mai marilor neamurilor? N-ai Tu tărie-n mâna Ta, Încât, nimeni nu-Ți poate sta În față și să izbutească, Ție să Ți se-mpotrivească?

7. Oare nu Tu i-ai izgonit Pe-aceia care-au locuit Această țară minunată, Cari moștenire a fost dată Pentru Avram – pe veșnicie – Și pentru a lui seminție? Nu erai Tu iubit de el? N-ai dat țara, lui Israel?

8. Al tău popor a locuit Țara și-n ea a construit Un sfânt locaș, unde – mereu – Stă Numele lui Dumnezeu. După ce Casa s-a-nălțat, Poporul Tău a cuvântat:

9. „Atunci când întâmpla-se-va, Să vină peste noi – cumva – Nenorocirea, sabia, Vreo judecată, foametea Sau ciuma și veni-vom noi La sfântul Tău locaș apoi – Unde-i aflat Numele Tău – Ca să strigăm, în ceasul rău, La Tine, stând în fața Ta, Atunci Tu ne vei asculta Și-n urmă, mântuire ai, Pentru al Tău popor, să dai.”

10. Ai lui Amon fii s-au unit Cu cei din neamul Moabit, Precum și cu ai lor fârtați, În muntele Seir aflați – Acolo unde n-ai lăsat, Poporul Tău, să fi intrat, Când din Egipt l-ai dezrobit Și astfel, nu i-a nimicit.

11. Acum vor să ne răsplătească, Venind ca să ne izgonească Din moștenirea ce ne-ai dat-o Și-n stăpânire ne-ai lăsat-o!

12. Nu ai să-i judeci Tu, pe ei? Căci noi, acum, suntem acei Cari, de putere, sunt lipsiți. Avem doar ochii ațintiți Spre Tine, Doamne, și-așteptăm Sprijinul Tău să-l căpătăm!”

13. Toată-a lui Iuda adunare Era aflată în picioare, În fața Domnului. Erau Bărbați, pe care-i însoțeau – La Casa Domnului – atunci Nevestele, cu ai lor prunci, Cu fetele și fii lor.

14. În mijlocul ăstui popor, Al Domnului Duh a venit, Peste cel care s-a numit Iahaziel – acela care, Pe Zaharia, tată-l are; Al lui Benaia, fiu, e el Și-al lui Matania, la fel. Din fiii lui Asaf, ieșit Fusese el, de neam Levit.

15. Iahaziel a cuvântat: „Voi toți care v-ați adunat Din Iuda, la Ierusalim, Vrând împreună ca să fim Aici, la Casa Domnului, Spre-a cere ajutorul Lui, Vă rog dar, seama să luați Și cu atenție-ascultați! Și tu-mpărate Iosafat Ascultă ce a cuvântat Domnul: „Să nu vă-nspăimântați Și teamă să nu arătați, Văzând astă mulțime care S-a strâns în număr foarte mare, Pentru că nu veți lupta voi, Ci Eu Mă lupt cu ei, apoi.

16. Mâine, întregul vost’ popor Să iasă împotriva lor, Pe dealul Țiț. O să-i aflați Fiind în vale așezați – Cu toți – lângă pustiu-acel, Care se cheamă Ieruel.

17. Nu trebuie să luptați voi. Doar așezați-vă apoi, Pe deal, ca astfel să priviți Ce izbăvire-o să primiți, Din partea Domnului. Luați Seama și nu vă-nspăimântați! Ierusalime, să n-ai teamă! Iuda, nici tu, de bună seamă! Mâine, ieșiți pe deal și-apoi, Domnul Se va afla cu voi!”

18. Când Iosafat s-a închinat Lui Dumnezeu, a fost urmat De către-ntreg poporul lui, Aflat în Casa Domnului.

19. Leviții care se vădeau Că fii de Chehatiți erau, Precum și cu aceia care Din Coreiți sunt, din născare, Îndată glasu-au ridicat, Pe Domnul, de L-au lăudat.

20. Când zorii zilei au venit, Întreg poporul a pornit Către Tecoua, pustiu care Se întindea în depărtare. Ieșind în față, Iosafat, Către popor a cuvântat: „Voi – cei din Iuda adunați – Cei în Ierusalim aflați, Nădejde să aveți mereu, În al nost’ Domn și Dumnezeu, Căci astfel fi-veți întăriți. Izbândă o să dobândiți, Crezând cuvântul Domnului, Rostit prin toți prorocii Lui.”

21. Când împăratul și-a sfârșit Vorbirea, el s-a învoit Cu-al său popor, de a luat Pe câțiva cântăreți, de-ndat’ – Împodobiți cu haine sfinte – Pentru a merge înainte, În fața oștilor, cântând Și laudă Domnului dând. În frunte, ei s-au așezat Și-n felu-acesta au cântat: „Laudă Domnului, să-I dați! Necontenit să-L lăudați, Căci îndurarea Domnului Ține în veacul veacului!”

22. În clipa când s-au înălțat Cântările ce le-au cântat, Îndată Dumnezeu a pus O pândă, care-apoi s-a dus În contra Amoniților, În contra Moabiților Și-n contra celor ce plecară De la Seir de atacară Țara lui Iuada. Negreșit, Dușmanul fost-a nimicit.

23. Oștenii de la Moabiți, Cu Amoniții înfrățiți, Peste cei care se vădeau Precum că din Seir veneau, Cu furie au năvălit Și-n acest fel i-au nimicit. Apoi, toți Moabiți-acei Și Amoniții, între ei, Porniră să se războiască Și astfel să se nimicească.

24. Când Iuda, dealul, l-a suit Și spre pustie a privit, Doar trupuri moarte a văzut, Pe-al său întins, că au zăcut. Cei care-au vrut să-l nimicească Pe Iuda și să-i cucerească Țara, cu toții au pierit, Căci Dumnezeu i-a nimicit.

25. Poporul – și cu Iosafat – S-a dus și, prăzi, a adunat. Mari bogății, pe câmp, erau; Și lucruri scumpe se găseau. Atâtea fost-au adunate, Încât – pentru-a fi duse toate – Trei zile-n șir au trebuit, Iudeii, ca să fi trudit.

26. A patra zi, s-au adunat Poporul și-al său împărat, În valea care s-a numit Beraca. Numele primit De către valea ‘ceea mare, Înseamnă „Binecuvântare”. Poporu-n vale adunat, Pe Domnu-a binecuvântat Și de aceea – negreșit – Beraca, valea s-a numit. Numele-acesta i-a rămas Până acum, în acest ceas.

27. Către Ierusalim – ‘napoi – Cu Iosafat în frunte-apoi, Plecară toți, căci Dumnezeu I-a izbăvit în ceasul greu, Făcând tristețea să le fie Schimbată-n mare bucurie.

28. Când în Ierusalim intrară, Spre Casa Domnului plecară, În sunetul trâmbițelor, Harfei și alăutelor.

29. Groaza lui Dumnezeu venise, Din ceruri, și învăluise Împărățiile pe care Țara lui Iuda-n jur le are. Toți oamenii se-nspăimântară În clipa-n care ei aflară Că Dumnezeu a fost Acel Cari, pentru neamul Israel, Cu toți vrăjmașii a luptat.

30. În timpu-n care Iosafat, În Iuda, a împărățit, De liniște s-a-nvrednicit, Căci la hotare, Dumnezeu, Pace-i dăduse, tot mereu.

31. În vremea-n care Iosafat Ajunse-n Iuda împărat, Treizeci și cinci de ani făcuse. El, douăzeci și cinci, șezuse Ca domn, chiar în cetatea care, Ierusalim, drept nume, are. Azuba fost-a a lui mamă, Iar tatăl ei, Șilhi, se cheamă.

32. În toată viața – Iosafat – Pe al său tată, l-a urmat Și tot mereu, el a făcut Ce-I era Domnului plăcut.

33. Totuși, ‘nălțimile aflate În țara, au mai fost păstrate. N-a fost lipit al său popor, Din inimă, de Domnul lor, De Dumnezeul Cel pe care, Neamul lui Israel Îl are.

34. Dar toate câte-au fost făcute De Iosafat, au fost trecute În cărțile pe cari le scrise Cel care, Iehu, se numise. Iehu era acela care, Drept tată, pe Hanani-l are. Și în cuprinsul cărților Ce sunt ale-mpăraților Cari la domnie au venit Și-n Israel au stăpânit, E prinsă cartea amintită, Care de Iehu-i ticluită.

35. După aceea, Iosafat, Cu cel cari fost-a împărat În Israel – cu-acela care, Ahazia, drept nume are Și se vădea nelegiuit – Ajunse-apoi de s-a unit.

36. Unirea lor s-a întâmplat În acel timp, căci Iosafat, La Ețion-Gheber, a vrut Corăbii, ca să fi făcut, Cu care el ar fi voit S-ajungă-n Tarsis, negreșit.

37. Eliezer – acela care, Părinte, pe Dodava-l are, Cari din Mareșa se trăgea Și drept proroc se dovedea – Merse până la Iosafat Și-n acest fel a cuvântat: „Iată, pentru că te-ai unit Cu-Ahazia și-ai construit Corăbiile cele noi, Tot ceea ce-ați construit voi, De Domnul, fi-va nimicit.” Așa precum a prorocit Eliezer, s-a întâmplat, Pentru că Domnul a sfărmat Corăbiile – cum a spus – Și-astfel, la Tarsis, nu s-au dus.