2 Cronici 32 BIV2014

1. Fapte avut-a Ezechia, Cari i-au vădit credincioșia, Iar după-acestea s-a-ntâmplat Ca el să fie atacat De Sanherib, de-acela care Era-n Asiria mai mare. El a lovit pe negândite, Toate cetățile-ntărite Aflate-n Iuda, căci voia, În stăpânire să le ia.

2. Când Ezechia a văzut Că Sanherib a început Lupta gândind să izbutească Ierusalimul să-l robească,

3. Cu căpitanii a vorbit – Cu toți vitejii – și-a găsit Că trebuie ca să înceapă, Izvoarele cele de apă, Să le acoperă de-ndat’.

4. În grabă, ei le-au astupat Și chiar apele râului Din mijlocul ținutului, Au fost și ele astupate, Căci n-au voit a fi lăsate În mâinile dușmanilor. „De ce dar, la venirea lor, Asirienii să găsească Apă, ca să își potolească Setea?” – cu toții își ziceau, Când apele le astupau.

5. Se-mbărbătase Ezechia Și-asemeni toată-mpărăția. De-ndată, el a înălțat Zidul care a fost stricat, Până la turnuri. A-ntărit Milo, în care-a pregătit Scuturi și arme. Mai apoi,

6. El puse oameni de război, Drept căpitani, peste popor. A mers în fața tuturor, În locul cel deschis pe care, Cetatea-l are la intrare Și-n acest fel a cuvântat:

7. „Dușmanii, iar ne-au atacat! Dar nu vă temeți, ci să fiți, Mereu, în inimi, întăriți! Căci împăratul cel pe care Asiria în frunte-l are, Precum și tot poporu-acel Care se află-acum cu el, Nu-s mai puternici, iar apoi Nu sunt mai mulți ei, decât noi!

8. Un braț de carne-l însoțește Pe Sanherib și-l întărește, Dar lângă noi este, mere, Aflat al nostru Dumnezeu, Pe care-L veți vedea apoi, Că o să lupte, pentru noi!” Poporu-ntreg a ascultat Și-ncredere a arătat În vorbele lui Ezechia, Și s-a-ntărit împărăția.

9. Acela care așezat Era-n Asiria-mpărat, La Ezechia și-a trimis Îndată, soli. De la Lachis, Solii aceia au plecat Și-n acest fel, au cuvântat:

10. „Cel care este așezat Peste Asiria-mpărat, Aceste vorbe le-a trimis Poporului Iudeu, și-a zis: „Ce-ncredere v-a-nsuflețit? Oare pe ce v-ați bizuit Ca în Ierusalim să stați – Acuma – voi, împresurați?

11. Să nu fiți înșelați, cumva, De Ezechia, cu ceva! Pentru că el nu va putea Ca izbăvire să vă dea. Nu cumva, el vă amăgește Cu-ale lui vorbe, căci dorește Ca să muriți prin însetare Precum și prin înfometare? Nu vă îndeamnă el apoi, În Domnul să vă-ncredeți voi, Zicând: „Domnul ne ocrotește. Domnul, mereu, ne izbăvește. Cetatea nu va fi lăsată, Asirienilor, vreodată.”?

12. Nu este, oare, Ezechia, Cel cari, din toată-mpărăția, Altarele le-a-ndepărtat Și-orcie-nălțime a surpat? Nu erau ale Domnului? N-a poruncit poporului Din Iuda și Ierusalim – Așa după cum bine știm – Să aibă numai un altar, Unde să dea tămâie-n dar?

13. Nu este cunoscut la voi, Tot ceea ce le-am făcut noi – Părinții mei, iar apoi eu – Popoarelor din jurul meu? Nu știți că dumnezeii lor – Adică ai popoarelor – N-au putut, sprijin, să le dea, Spre a-i scăpa din mâna mea?

14. Dar dintre zeii ce-i aveau Popoarele ce-n jur erau, Care e cel ce-a reușit, Poporul să-și fi izbăvit, Din mâna tuturor acei Care au fost părinții mei? Credeți că Domnul va putea, A vă scăpa din mâna mea?

15. Să nu cumva să vă lăsați, De Ezechia, înșelați! Pentru că el nu va putea Ca izbăvire să vă dea. Din dumnezeii ce-i aveau Popoarele ce-n jur erau, Nici unul nu a reușit Poporul să-și fi izbăvit, Din mâna tuturor acei Care au fost părinții mei. Nici Dumnezeu nu va putea, A vă scăpa, din mâna mea!”

16. În urmă, solii cei pe care, În slujbă, Sanherib îi are, Multe cuvinte au rostit, Prin care numai L-au hulit Pentru că L-au vorbit de rău Pe Domnul și pe robul Său Pe Ezechia, cari aflat Era în Iuda împărat.

17. Ei au trimis și o scrisoare, Cu vorbe batjocoritoare, Puse pe seamă la Acel Cari îi e Domn, lui Israel. Iată cuvintele pe care Le-au folosit ei, în scrisoare: „Din dumnezeii ce-i aveau Popoarele ce-n jur erau, Nici unul nu a reușit, Poporul, să-și fi izbăvit, Din mâna mea. Aflați dar voi, Că nu vă va scăpa apoi – Când am să îmi revărs mânia – Nici Cel care, lui Ezechia, Îi este Domn și Dumnezeu! Nu veți scăpa, de bațul meu!”

18. După aceea, solii care, În slujbă, Sanherib îi are, În evreiește au vorbit, Strigând, s-audă – negreșit – Cei ce-n Ierusalim erau Și de pe ziduri îi priveau, Căci au voit, prin vorba lor, Să vâre groaza în popor, Sperând, astfel, să reușească, Cetatea să o cucerească.

19. Ei, despre Domnul, au vorbit La fel precum au glăsuit De dumnezeii ce-i aveau Popoarele ce-n jur erau, Cari se vădeau a fi firești, Făcuți de brațe omenești.

20. Când împăratul Ezechia Află ce a voit solia, Ceru să vină, de îndat’, Al său proroc, ce s-a chemat Isaia. El era cel care, Părinte, pe Amoț, îl are. Isaia a venit și-apoi, Spre cer, strigară amândoi.

21. Atunci, un înger a venit, Trimis de Domnul, și-a lovit Oastea Asirienilor Precum și-a împăraților Care acolo se aflau Și-alăturea de ei mergeau Către Ierusalim. Îndată, Tabăra fost-a ridicată, Iar Sanherib s-a-ntors apoi, Cu toată oastea, înapoi. Ajuns acasă, a intrat În templul ce-a fost închinat În cinstea zeului pe care Poporul său drept domn îl are. Acolo-n templul zeului, Ai săi feciori, asupra lui, Cu săbiile-au tăbărât Îndată, și l-au omorât.

22. În felu-acesta, au scăpat Cei ce-n Ierusalim au stat Și-asemenea și Ezechia Care și-a întărit domnia, Pentru că Domnul Dumnezeu, De grijă, le-a purtat mereu, Iar cei care-i înconjurau, La depărtare se țineau.

23. Mulți, la Ierusalim, s-au dus, Pentru că daruri i-au adus Lui Dumnezeu. Daruri bogate, Lui Ezechia i-au fost date, Care în ochii tuturor, Crescu, atuncea, simțitor.

24. O boală gravă l-a lovit, Pe Ezechia, și-a simțit Că nu poate să se mai scoale Din pat, iar moartea-i dă târcoale. Lui Dumnezeu, el s-a rugat, Iar El, atunci, l-a ascultat, I-a dat un semn și i-a vorbit.

25. Dar Ezechia s-a pripit Și n-a știut să prețuiască Bunăvoința cea cerească, Iar inima i s-a-ngâmfat. Mânia Domnului, de-ndat’, Din cer, asupră-i a venit. Mânia ceea i-a lovit Pe cei ce-n Iuda locuiau Sau la Ierusalim ședeau.

26. Când Ezechia a văzut Tot ceea ce s-a petrecut, I-a părut rău și s-a smerit, Iar atunci Domnul a oprit Mânia și-astfel a cruțat Țara, cât el fost-a-mpărat.

27. Cât Ezechia a domnit, Mari bogății a dobândit Și multă slavă. Și-a făcut Și visterii, unde-a avut Argint, aur și nestemate, Sau mirodenii minunate, Precum și scuturi; el avea, Mereu, tot ceea ce-și dorea.

28. În mari hambare-a așezat Grâul, din câmpuri, adunat. Cămări avea, unde să-și ție, Tot mustul dat de a lui vie. Alte cămări el mai avea, În care untdelemn punea. Grajduri de vite-avea apoi, Precum și staule de oi.

29. De-asemeni, când a-mpărățit, Multe cetăți el a zidit. Avea multe cirezi de boi, Precum și numeroase oi, Căci Domnul, cu mărinimie, Îi dete multă avuție.

30. Tot Ezechia e cel care A astupat gura cea mare A apelor Ghihonului. Schimbând albia râului, Aceste ape el le-a dus În părțile de la apus Ale cetăți-n care-a stat David, când fost-a împărat. În tot ceea ce a făcut, Numai izbândă a avut, Întotdeauna, Ezechia.

31. Însă când a primit solia Din Babilon – de la cei cari Erau acolo cei mai mari – Prin care ei îl întrebară Despre minunile din țară, Domnul, de-ndat’, l-a părăsit, Căci să-l încerce a voit, Spre a cunoaște-n acest fel, Ce fel de inimă-avea el.

32. Dar toate câte s-au văzut Că Ezechia le-a făcut, În vremea-n care-mpărățise, În cartea lui Isaia-s scrise. Proroc, Isaia se vădea, Iar pe Amoț, tată-l avea.

33. Când Ezechia a murit A fost și el adăugit La neamul său. L-au îngropat În locu-n care s-au aflat Mormintele cele-nsemnate În care fost-au așezate Oasele fiilor pe care, David, urmași, în lume-i are. Cei ce-n Ierusalim erau Și cei ce-n Iuda locuiau, În mare cinste l-au purtat, Atuncea când l-au îngropat. Apoi, în urmă-i, a venit Feciorul său și a domnit. Acela care l-a urmat La tron, Manase, s-a chemat.