2 Corinteni 12 BIV2014

1. „Nu-i bine ca să fii fălos, Căci lauda nu-i de folos. Dar vreau, acum – la rândul meu – Puțină laudă, și eu. Voi spune ce s-a petrecut, Ce viziune am avut Și ce anume-a socotit Că trebuie descoperit, Față de mine, Domnul meu.

2. Deci, în Hristos, să știți, că eu Cunosc un om, cari s-a trezit, Pân’ la al treilea cer, răpit. Cam paisprezece ani să fie De-atuncea, dar, omul nu știe, Dacă, în trup, a fost luat, Sau, fără trup, s-o fi aflat. Lucrul acesta – gândesc eu – Îl știe numai Dumnezeu.

3. Omul de cari v-am povestit – Acela care-a fost răpit – (Dacă, în trup, a fost luat, Sau, fără trup, s-o fi aflat, Nu am de unde să știu eu, Ci știe numai Dumnezeu)

4. În rai, să știți, c-a fost luat Și-acolo, el a ascultat Cuvinte nemaiauzite, Ce nici nu pot a fi șoptite, Căci nu este îngăduit Ca omul să le fi rostit.

5. Cu omu-acesta, voiesc eu, Ca să mă laud, tot mereu. Însă, referitor la mine, Mă laud, cum voi ști mai bine, Numai în slăbiciunea mea.

6. Chiar dacă, însă, eu aș vrea, Vreo laudă, n-aș fi nebun, Căci, adevărul doar, îl spun. Dar m-am ferit, căci nu am vrut, În nici un fel, să-și fi făcut Păreri mai ‘nalte, cineva, Despre persoana mea, cumva, Peste ce va vedea, mereu, În mine, sau voi spune eu.

7. Însă, ca nu cumva să-mi fie Inima plină, de mândrie, Pentru descoperirea care, Atâta strălucire are, În carne, mi-a fost pus, pe dată, Un mic țepuș, care se-arată Sol al Satanei și, mereu, Fiind prezent în trupul meu, Mă pălmuiește, ne-ncetat, Ferindu-mă de-a fi-ngâmfat.

8. De trei ori, eu am stăruit, La Domnul meu – căci am dorit Să-mi ia acest țepuș ascuns –

9. Dar El, atuncea, mi-a răspuns: „Destul îți este harul Meu. Iată, puterea Mea, mereu, În slăbiciune, e vădită Că a ajuns desăvârșită.” Deci, mult mai bucuros – mereu – Cu slăbiciuni, mă laud eu, Căci doar așa, puterea care, Domnul Iisus Hristos o are, Poate ca să rămână-n mine.

10. De-aceea, chiar îmi pare bine, Și simt plăcere-n încercări, În slăbiciuni, în defăimări, În prigoniri și în nevoi, Precum și-n strâmtorări apoi, Pe cari le sufăr, în Hristos. Căci dacă-s slab, neîndoios, Atunci, am o putere mare, Ce mă va face să fiu tare.”

11. „Iată dar, fraților, vă spun, Precum că am ajuns nebun; Dar trebuie mărturisit, Că eu am fost, de voi, silit. Voi trebuia – dragii mei frați – Pe mine, să mă lăudați; Căci chiar dacă nu sunt nimic, Nu-s mai prejos – pot ca să zic – Față de-apostolii veniți, Și-atât de minunați găsiți.

12. Voi știți, prea bine, fiecare, Ce semne, un apostol are, Pentru că ele s-au făcut, Chiar printre voi, și le-ați văzut: Văzut-ați voi, a lui răbdare, Semnele lui, puterea-i mare, Minunile nemaivăzute, Cari, între voi, au fost făcute.

13. Cu ce-ați fost mai prejos apoi, Decât alte Biserici, voi, Afar’ de faptul dovedit, Că sarcină, nu m-ați simțit Pe mine, în al vostru spate? Iertați această nedreptate!…

14. Iată că gata sunt, de drum, Și-a treia oară, vin acum, La voi, ca să vă întâlnesc. Dar nici acuma, nu voiesc Să vă fiu sarcină sau greu. Nu caut niciodată – eu – Un bun de-al vostru, pentru noi, Ci eu vă caut, doar pe voi. Nu sunt datori – e-adevărat – Copiii, să fi adunat, Pentru părinții lor, ci ei – E vorba de părinți-acei – Au datoria – pot a spune – Pentru ai lor copii, s-adune.

15. De-aceea, bucuros, voiesc – Din ce-i al meu – să cheltuiesc, Și mă voi cheltui apoi, Pe mine însumi, pentru voi. Dacă, mai mult, eu vă iubesc, Oare, în schimb, am să primesc Puțină dragoste apoi, Atunci când am să vin, la voi?

16. Fie și-așa! Sunt mulțumit Că, sarcină, nu m-ați simțit. „Dar ca un om isteț ce sânt” – Vor zice ei – „eu, prin cuvânt, V-am prins, pentru că, negreșit, Un șiretlic, am folosit.”

17. Însă, întreb – mă rog frumos – Am tras eu, oare, vreun folos, Din parte-vă, prin cineva, Trimis la voi, de noi, cumva?

18. Pe Tit, eu însumi l-am rugat, Ca să se ducă, ne-apărat, Și să vă vadă și pe voi. Cu el, am mai trimis apoi, Un frate ce l-a însoțit. Când ei, la voi, au poposit, Cerut-a, oare, Tit, ceva? Sau, nu același Duh, cumva, Pe toți dar, ne-a călăuzit? Și oare, nu toți am pășit, Pe-aceleași urme, mai apoi?

19. De multă vreme, însă, voi Vă-nchipuiți că încercăm, În față-vă, să ne-apărăm! Noi, în Hristos, vorbim mereu, În față stând, la Dumnezeu. Și toate-aceste lucruri – noi – Le-am spus, spre-a vă zidi, pe voi.

20. N-aș vrea, când vin, să vă găsesc, Așa precum nu îmi doresc, Și nu vreau, ca nici eu, apoi, Să fiu găsit, altfel, de voi. Mă tem – atuncea când sosesc – Gâlceavă, ca să nu găsesc, Pizmă, mânie, dezbinări, Vorbiri de rău și tulburări, Bârfe ce iscă supărare, Sau foarte multă îngâmfare.

21. Mă tem că dacă am să viu, Să nu ajung, din nou, să fiu Smerit, de Dumnezeu, apoi, Și să îi plâng, pe mulți, din voi, Pentru că au păcătuit, Fără a se fi pocăit, În urmă, de necurăție, De spurcăciuni, sau de curvie.”