2 Corinteni 4 BIV2014

1. „Deci, dacă slujba căpătată, După-ndurarea arătată Nouă, acuma, o avem, De oboseală, nu cădem.

2. Noi lepădat-am, fiecare, Acele meșteșuguri care Sunt rușinoase – negreșit – Și cari, ascunse, s-au vădit; Cu vicleșug, noi nu umblăm, Căci nu voim ca să stricăm, Cumva, Acel Cuvânt, pe care, Al nostru Dumnezeu Îl are, Ci doar, prin adevăr, apoi, Vrednici ajuns-am a fi noi, Ca să putem, primiți, să fim, De orice cuget, când vorbim – În orice loc și orișicui – Șezând în fața Domnului.

3. Căci Evanghelia-mpărtășită De noi, este acoperită, Numai pentru aceia care Sunt pe-a pierzaniei cărare,

4. A căror minte, dovedită Necredincioasă, e orbită, De dumnezeul cel pe care, Acum, al nostru veac îl are, Ca să nu vadă, luminând, Lumina blândă, izvorând Din Evanghelia lui Hristos – A Celui care, ne-ndoios, A fost, e, și va fi mereu, Chipul ce-L are Dumnezeu.

5. Căci nu ne propovăduim Pe noi, atuncea când vorbim; Pe Domnul nost’, Hristos Iisus, Noi Îl vestim – precum am spus – Și, robi ajuns-am a fi noi, Puși în Iisus, doar pentru voi.

6. Căci Dumnezeu, Cel care-a zis – Precum e, în Scriptură, scris – Luminii, ca „să lumineze Și, bezna, să o-ndepărteze”, În inimă, ne-a luminat, Ca noi să fim, neîncetat, În așa fel, încât, mereu, Lumina, de la Dumnezeu – Lumina cunoștinței Lui Și-a slavei Dumnezeului Care se află-n ceruri, sus – Să strălucească, în Iisus, Să-I lumineze a Sa față, Ca zorile, dând lumii, viață.”

7. „Comoara, ce o căpătăm, În vas de lut, noi o purtăm, Căci vrem, puterea dobândită – Și care-i nemaipomenită – Să fie de la Dumnezeu, Nu de la noi. Ne este greu,

8. Pentru că suntem încolțiți, În fel și chip, și hăituiți, Dar nu suntem în strâmtorare. Atunci când este fiecare, Într-o grea cumpănă – să știți – Nu suntem deznădăjduiți.

9. Chiar prigoniți, de-ajungem noi, Nu suntem părăsiți apoi; Când jos, ne pomenim trântiți, De moarte, nu suntem loviți.

10. În trupul nost’, purtăm supus, Mereu, a Domnului Iisus Ucidere, ca mai apoi, Și viața Lui să fie-n noi.

11. Căci noi, cei vii, suntem vânați, Mereu, spre a fi, morții, dați; Iar pricina este Iisus, Ca viața Lui – precum v-am spus – Să se arate – fraților – În trupul nostru, muritor.

12. Moartea lucrează dar, în noi, În timp ce viața e în voi.

13. Fiindcă în credință-avem Același duh, și noi putem Ca să vorbim, căci am crezut La fel precum s-a petrecut În lumea veche, când s-a zis Și, în Scripturi, apoi, s-a scris, Că „Am crezut și am vorbit”.

14. Din toate câte le-am trăit, Noi știm că Tatăl Cel de Sus, Care pe-al nostru Domn, Iisus, Dintre cei morți, L-a ridicat, La urmă ne va fi-nviat, Din moarte, și pe noi, la fel, Și împreună stând, cu El, O să ne-nfățișăm apoi, Și însoțiți vom fi, de voi.

15. Aceste lucruri se vădesc Că spre folosul vost’ muncesc, Pentru ca darul căpătat, Prin mulți, să facă, ne-ncetat, Ca mulțumirile să crească, În număr, și să se sporească, Spre lauda lui Dumnezeu Și pentru slava Lui, mereu.”

16. „De-aceea, fără îndoială, Noi nu cădem de oboseală. Chiar dacă omul exterior Se trece-ncet, cel interior, Din zi în zi, se înnoiește Și, tot mai tare, se vădește.

17. Căci întristările pe care Le-avem, o clipă, fiecare, Au să lucreze, pentru noi, O slavă veșnică apoi,

18. Pentru că noi nu ne uităm La ce se vede, ci cătăm La lucrurile nevăzute; Căci cele ce pot fi văzute, Sunt lucrurile pieritoare, Pe când, cele nemuritoare, Cari veșnice se dovedesc, Acum, încă, nu se zăresc.”