2 Corinteni 7 BIV2014

1. „Deci, dacă noi – biete ființe – Avem așa făgăduințe, Atuncea, trebuie să știm, Necontenit, curați, să fim, De-ntinăciunea trupului, Precum și de a duhului, Spre-a duce, până la sfârșit, Sfințirea noastră, negreșit, Trăind în frică, tot mereu, Față de-al nostru Dumnezeu.”

2. „Vă rog să ascultați de mine, Și înțelegeți-ne bine! Este un lucru dovedit, Că noi nu v-am nedreptățit. Pe nimenea, n-am vătămat Și-asemeni, nici n-am înșelat.

3. Când aste lucruri le rostesc, Nu vreau ca să vă osândesc, Căci, dinainte, v-am spus eu, Că-n inimă, vă port, mereu. Pe viață și pe moarte, noi, În inimi, vă avem, pe voi.

4. Astfel, în voi – în fiecare – Încredere am, foarte mare, Și am tot dreptul, mai apoi, De a mă lăuda, cu voi. De mângâiere, plin sunt eu, Și-mi saltă inima, mereu, De-o mare bucurie-aleasă, Chiar când necazuri ne apasă.

5. Vă spun dar, spre știința voastră, Căci chiar după venirea noastră În Macedonia, n-am stat, Și-odihnă, nu a căpătat Al nostru trup – lupte afară, Iar înăuntru, temeri, iară.

6. Dar, numai bunul Dumnezeu, Care îi mângâie, mereu, Pe cei smeriți, ne-a mângâiat, Atunci când Tit s-a-nfățișat.

7. Să știți că n-am fost mângâiați Doar prin venirea lui – dragi frați – Ci și prin mângâierea care I-ați dăruit-o fiecare. Când Tit, la noi, a poposit, În grabă, ne-a istorisit, Despre dorința ce-o purtați, De lacrima ce o vărsați, De râvna voastră, pentru mine. Aceste vești mi-au făcut bine, Astfel încât, când le-am aflat, Cu mult mai mult, m-am bucurat.

8. Cu toate că scrisoarea mea V-a întristat, rău – pentru ea – Să știți că mie nu îmi pare; Și chiar dacă, pentru scrisoare, În urmă, rău mi-ar fi părut, Căci bine văd că v-a făcut Ca să ajungeți întristați (Dar pentru un timp scurt, dragi frați),

9. Totuși, acum sunt bucuros, Că ați fost triști, căci, ne-ndoios, Tristețea doar v-a dat putință Să vă-ndreptați spre pocăință. Prea bine știu, dragii mei frați, Precum că fost-ați întristați, După cum Dumnezeu a vrut, Dar pagubă, nu ați avut, Din parte-ne. Afle oricare,

10. Că dacă este întristare După cum Dumnezeu voiește, Aceasta-ndată se vădește Că v-a aduce pocăință, Cari va-ndrepta, orice ființă, Spre mântuire și, de care, Nimeni, ca să se plângă, n-are. Tristețea lumii, înspre moarte – În schimb – are ca să vă poarte.

11. Căci uite – după cum văd eu – Tristețea, de la Dumnezeu, A scuturat a voastră fire. Și ce mai dezvinovățire! Ce frământare a trezit! Ce frică mare v-a lovit! Și iată ce dorință-aprinsă, Precum și-o râvnă neînvinsă! Și ce pedeapsă, mai apoi! În toate, arătat-ați voi, Că, în astă privință, stați, În fața Domnului, curați.

12. Deci, vorbele ce vi le-am zis, Să știți că eu nu vi le-am scris, Din pricina acelui care Făcutu-v-a ocară mare, Nici pentru cel ce-a suferit Ocara, căci eu m-am gândit, Ca să vedeți că, pentru voi, O grijă mare, avem noi, În fața Domnului, dragi frați.

13. De-aceea, fost-am mângâiați, Dar și mai mult ne-am bucurat, Atuncea când noi am aflat, Ce mare a putut să fie, A fratelui Tit, bucurie, Al cărui duh s-a răcorit, Când, printre voi, a fost primit.

14. Și dacă eu am cutezat, Încât, puțin, m-am lăudat, Atunci, în fața lui, cu voi, N-am fost dat de rușine-apoi; Căci după cum, când am vorbit, Doar adevărul l-am rostit, La fel și-acum, lauda noastră, Cu voi – cu adunarea voastră – Față de Tit, e-ntemeiată Și-i, pe deplin, adevărată.

15. Fratele Tit, pentru voi, are O dragoste, cu mult mai mare, Căci ascultare, voi vădiți Și ați știut ca să-l primiți, Cu frică și cu tremur, mare.

16. Mă bucur că, în fiecare, Mă pot încrede, tot mereu, În orișice privință, eu.”