2 Regi 19 BIV2014

1. Când împăratul Ezechia Află ce a cerut solia, Își rupse straiele, de-ndat’, Și într-un sac s-a îmbrăcat. S-a dus la Casa Domnului

2. Și-n urmă, la porunca lui, Eliachim – acela care Peste-a lui casă e mai mare – Fiind de Șebna însoțit – Cari logofăt era numit – Și de cei mai bătrâni preoți, Au mers, în mare grabă, toți, Pân’ la prorocul Domnului. Amoț fusese tatăl lui, Iar el, Isaia, s-a chemat.

3. Când l-au găsit, au cuvântat: „Venim să-ți înmânăm solia De la-mpăratul Ezechia. Ascultă dar, ceea ce-a zis, Atuncea când el ne-a trimis: „Aceasta e o zi amară: E de necaz și de ocară. Zi de pedeapsă se arată Și gata e să se abată Peste-al Iudeilor popor. Din pântecele mamelor, Copiii stau să se ivească, Dar nu-i putere să se nască.

4. Poate că Domnu-a auzit, Tot ce Rabșache a rostit. De-Asirieni a fost trimis, Iar vorbele care le-a zis, Pe Domnul Îl batjocoresc. De-aceea eu, acum, gândesc Precum că Domnul Dumnezeu – Cel care este viu, mereu – Nu va lăsa nepedepsite Vorbele care-au fost rostite. O rugăciune-n acest ceas, Pentru cei care-au mai rămas, Vreau să îți fac, acuma, eu, Să-i înalți tu, lui Dumnezeu.”

5. Slujbașii, la proroc, s-au dus, Așa cum împăratu-a spus.

6. Isaia le-a răspuns apoi: „Întoarceți-vă înapoi Și-i spuneți împăratului: „Iată cuvântul Domnului: „Să nu te temi de cel aflat Peste Asiria-mpărat, De vorbele ce le-a rostit Prin care M-au batjocorit Slujbașii săi. Căci pune-voi

7. Un duh, în el, cari – mai apoi – Are să-l facă să pornească Spre țara lui. O să primească, O veste și are să piară De sabie, în a lui țară.”

8. Rabșache s-a întors, grăbit, Și – pe-mpărat – l-a întâlnit, Luptând la Libna, căci aflase Precum că din Lachis plecase.

9. Astfel, cel care așezat Era-n Asiria-mpărat, Atunci, o veste a primit, În care lui i s-a vorbit Despre Tirhaca, cel aflat În Etiopia-mpărat. Prin vestea ce i s-a adus, În felu-acesta i s-a spus: „Tirhaca a pornit război, În contra ta”. Aflând apoi, El, o solie, a trimis La Ezechia și a zis:

10. „Să nu te-nșele Dumnezeu, În care te încrezi mereu, Zicând că „Nu va fi lăsat Ierusalimul – niciodat’ – În mâinile acelui care, Asiria în frunte-l are.”

11. Aflat-ai ce s-a petrecut Cu cei pe care i-au avut, Drept împărați, țările care Au încercat, fără-ncetare, Să mi se fi împotrivit! Știi că pe toți i-am nimicit, Și-acuma văd că te gândești Că numai tu, izbăvit, ești!

12. Dar dumnezeii ce-i aveau Toți cei care se-mpotriveau – Luptând dar, cu părinții mei – I-au izbăvit oare, pe ei? N-a fost, atuncea, nimicit Gozanul? Fost-a izbăvit Haranul sau Rețeful oare, Sau fiii lui Eden, cei care Erau veniți din Telasar?

13. Știi ce-au pățit! Îmi spune dar: Unde e cel, cari – în Hamat – Fusese pus ca împărat? Unde e cel care-a domnit În Hena? Spune-mi, ce-a pățit Cel care-n Iva stăpânea? Unde e cel ce-mpărățea În țările Arpadului Și-ale Sefarvaimului?”

14. Când Ezechia a citit Scrisoarea, iute s-a suit Până la Casa Domnului Și-a pus-o înaintea Lui.

15. El I-a făcut o rugăminte, Rostind apoi, aste cuvinte: „O, Doamne! Tu, Acela care Te-așezi pe heruvimi, călare, Ești singurul stăpânitor Asupra împăraților. Tu ai făcut acest pământ Și toate câte-n lume sânt.

16. Doamne, în îndurarea-Ți multă, Pleacă-Ți urechea și ascultă! Deschide-Ți ochii și privește! Ascultă ce vorbe rostește – Acuma – Sanherib, cel care, Peste Asiria-i mai mare. El, pe Rabșache, l-a trimis, Iar vorbele pe cari le-a zis, Batjocoresc pe Dumnezeu, Pe Cel care e viu, mereu.

17. Da Doamne, s-a adeverit Că toți acei care-au domnit Peste Asiria, porniră Război, prin care nimiciră Ai neamurilor împărați, În țările din jur aflați. Țările-apoi, le-au pustiit Și nimeni n-a fost izbăvit.

18. Pradă au dat, flăcărilor, Zeii de pe cuprinsul lor. Aceia n-au fost dumnezei: Din lemn și piatră fiind ei, Erau lucrări – cum s-a văzut – Pe care omul le-a făcut.

19. Acuma, Doamne, Te grăbește Și-al Tău popor îl izbăvește De Sanherib, ca să se știe – În orișicare-mpărăție – Că numai Tu Doamne, mereu, Ești singur Domn și Dumnezeu!”

20. Atunci, Isaia – acel care, Părinte, pe Amoț, îl are – La Ezechia a trimis Solie și astfel i-a zis: „Așa vorbește Dumnezeu: „Iată că auzit-am Eu, Ce rugăminte Mi-ai făcut, Și ce anume Mi-ai cerut Să fac cu Sanherib, cel care Este-Asiria mai mare.

21. Iată cuvântul Domnului Pe care-l spune-n contra lui: „Fiica Sionului, vezi bine, Dispreț are față de tine. Fata Ierusalimului, În urma împăratului, Mișcă din cap și râde doar.

22. Pe cine-ai ocărât tu dar? Batjocuri, cui, ai aruncat Și-n contra cui, tu ai strigat? Dar împotriva cui, cutezi, Să îți ridici ochii? Nu vezi? În contra Sfântului, pe care Neamul lui Israel Îl are!

23. Prin soli, pe care i-ai trimis, Tu L-ai batjocorit și-ai zis: „Doar cu mulțimea carelor Avute de al meu popor, Urc crestele Libanului. Cei mai înalți cedrii ai lui – Precum și mândri chiparoși, Cari se vădesc cei mai frumoși – Am să îi tai. Pe creasta lui – Cea mai înaltă-a muntelui – Unde se află-a sa grădină – Care, de poame, este plină – Eu voi pătrunde, negreșit.

24. Eu am săpat, cum mi-am dorit, Și-ape străine am băut. Apoi, când eu voi fi trecut Prin țara Egiptenilor, Sub tălpile picioarelor Seca-voi râurile care Pământu-acela-ntins le are.”

25. Dar spune-mi, nu ai auzit Că Eu – de mult – am pregătit Aceste lucruri? Nu știi oare, Că am gătit a lor pierzare, Din vremuri vechi? Dar negreșit, Acum doar am îngăduit Ca ele a fi împlinite. Toate cetățile-ntărite, În dărmături, le voi preface Așa precum Mie îmi place.

26. Locuitorii lor, fricoși, Se vor uita neputincioși, Înspăimântați și îngroziți, Fiind de teamă-nmărmuriți. Ca iarba fragedă fi-vor, Ca și verdeața din ogor, Ca iarba de pe-acoperiș – Care-nfrunzește pe furiș – Precum e grâul cel uscat, ‘Nainte de a fi-nspicat.”

27. Dar Eu știu, însă, când stai jos, Când ieși sau intri, ori furios – În contra Mea – te-ai arătat.

28. Pentru că te-ai înfuriat Pe Mine, pentru că-am văzut Cât de trufaș tu te-ai făcut, Iată că hotărât-am Eu Să-ți pun în nări belciugul Meu. De-asemeni, am găsit cu cale, Să pun buzelor gurii tale, Zăbala Mea și, înapoi, Te vei întoarce tu apoi, Pe drumul pe care-ai venit.”

29. Iată ce semn am stabilit: Anul acesta, să știți bine, Numai ce crește de la sine, O să mâncați. Al doilea an – Așa precum e al Meu plan – O să mâncați doar ce-o să iasă Din rădăcina-n câmp rămasă. Abia-n al treilea an apoi, Veți semăna, pământul, voi. Atuncea o să secerați, Vii veți sădi și-o să mâncați Din rodul lor. Va rămânea

30. O rămășiță – veți vedea – Care-i din a lui Iacov casă Și la lumină o să iasă. Ea o să prindă rădăcină Și rod, deasupra, o să țină.

31. Căci din Ierusalim, din viță, Are-a ieși o rămășiță. Din muntele Sionului, Ieși-vor cei scăpați, ai lui. Iată ce face râvna mare, A Dumnezeului Cel care Se-arată Domnul tuturor, Fiind Domnul oștirilor.

32. De-aceea-n acest fel vorbește Domnul, celui ce stăpânește Peste Asiria: „Să știi Că în ăst loc nu ai să vii! Nu vei intra-n astă cetate, Nici n-au să fie aruncate Săgeți asupra ei. Apoi, Nici șanțuri nu veți face voi, Nici întăriri unde să stați Cu scuturi, ca să-mpresurați Astă cetate. Negreșit,

33. Pe drumul pe cari ați venit, Vă veți întoarce înapoi, Pentru că nimeni dintre voi, Nu va putea intra în ea.

34. Cetatea e în grija Mea. Eu sunt Cel care-o izbăvesc. Din a Mea pricină-o păzesc, Și pentru David – robul Meu – Cari lângă Mine-a stat, mereu.”

35. Îngerul Domnului, sosit În miez de noapte, a lovit Oștile-Asirienilor. El a ucis, din rândul lor – Atunci – o sută și optzeci Și cinci de mii, de oameni. Deci, Când zorile s-au arătat, Doar trupuri moarte a aflat – Pe câmpuri – Sanherib. Îndată,

36. Tabăra fost-a ridicată, Iar Sanherib s-a-ntors apoi, Cu toată oastea, înapoi Și la Ninive s-a oprit, Unde-a rămas de-a locuit.

37. Pe când era în acel loc, S-a dus la templul lui Nisroc, Să se închine zeului. Ai săi feciori, asupra lui, Cu săbiile-au năvălit. L-au omorât și au fugit Apoi, în țara Ararat, Unde-adăpost au căutat. Primul său fiu era numit Adramalec. El a venit Cu Șarețer și amândoi, Cu săbiile – mai apoi – Pe al lor tată l-au tăiat. În locul lui, ca împărat, Peste-al Asiriei popor, A fost ales un alt fecior, Pe care Sanherib l-avea: Esar-Hadon, el se numea.