2 Regi 25 BIV2014

1. De nouă ani avea domnia, În stăpânire, Zedechia. Luna a zecea se scurgea, Din an, și tocmai începea A zecea zi. Atunci, cel care Era, în Babilon, mai mare, Cu multă oaste a plecat, Spre Iuda, și a-mpresurat Ierusalimul. Așadar, Oastea lui Nebucadențar, De-asediu lung s-a pregătit, Căci întăriri multe-a zidit.

2. Cetatea fost-a-mpresurată, O vreme foarte-ndelungată. Asediu-acela a ținut Până atunci când a făcut, Ani unsprezece, Zedechia, De când avea împărăția.

3. Luna a noua a-nceput În an, și tocmai s-a făcut A patra zi, iar foametea, Crunt, în cetate, bântuia. Poporul suferea cumplit, Căci pâine nu s-a mai găsit.

4. În zidul care-mprejmuia Cetatea și o străjuia, În ziua ‘ceea, s-a-nceput Și o spărtură s-a făcut. Prin ea, oamenii de război Voiau să fugă mai apoi. Când s-a-nnoptat, ei au ieșit, Tiptil, afară, și-au fugit Pe drumul care se numea „Al porții”. Drumul începea Din unghiul zidurilor care Închideau poarta de intrare, Puse fiind să străjuiască Grădina cea împărătească. Fugarii au cătat să ție Drumul ce duce spre câmpie. Astfel, de noapte-acoperiți, Sperau să treacă, nesimțiți, De cetele Haldeilor Ce-nconjurau cetatea lor.

5. Însă Haldeii i-au simțit Și-n urmărire au pornit. Ei l-au ajuns pe împărat Și-apoi ei l-au înconjurat În câmpul Ierihonului, Iar oastea împăratului, Înspăimântată, a fugit, Lăsându-l singur, părăsit.

6. Atunci, Haldeii l-au luat Pe al lui Iuda împărat, Să-l ducă la acela care, În Babilon, era mai mare. L-au dus la Ribla așadar, Și-acolo, Nebucadențar, O judecată a rostit În contră-i și l-a osândit.

7. Toți fiii împăratului Au fost uciși, în fața lui. Pe Zedechia l-au luat, Ochii i-au scos și l-au legat Cu lanțuri de aramă, grele. Legat cu lanțurile-acele – La fel ca prinșii de război – La Babilon, l-au dus apoi.

8. A cincea lună se scurgea, Din an, și tocmai începea A șaptea zi din lună dar. Atuncea, Nebucadențar Nouăsprezece ani făcea De când în Babilon domnea. Nebuzardan era cel care, Peste străjeri, era mai mare, În slujba împăratului Cari este-al Babilonului. El, la Ierusalim, s-a dus, Căci Nebucadențar l-a pus

9. Să dea foc Casei Domnului Și casei împăratului, Precum și caselor pe care Ierusalimu-n el le are. El a făcut precum i-a spus Și-n felu-acesta, foc, a pus La orice casă, din cetate, Care avea vreo-nsemnătate.

10. Oștirile Haldeilor – Cari căpetenia străjilor O însoțeau – au dărâmat Zidul ce a înconjurat Ierusalimul; iar apoi,

11. Nebuzardan, prinși de război, Luat-a sufletele toate, Cari mai rămaseră-n cetate. În acest fel, i-a înrobit Și pe toți cei care-au fugit La împăratul cel pe care, În frunte, Babilonu-l are, Dar și pe cei ce i-a aflat Atunci, acolo. A lăsat

12. Numai niște vieri, în țară Și tot atuncea, mai scăpară Câțiva din cei ce se vădeau Cum că agricultori erau. Cei care fost-au sloboziți Erau, cu toți, săraci lipiți.

13. Apoi, Haldei-au sfărâmat Stâlpii pe care i-au aflat În Casa Domnului, căci ei – Adică toți stâlpii acei – Erau turnați doar din aramă. Și temelii – de bună seamă – Atunci, mai fost-au sfărâmate, Căci din aramă erau toate. Marea de-aramă-apoi, și ea Spartă a fost, de-asemenea. Arama fost-a adunată, Fiind, în Babilon, mutată.

14. Luat-au cești și cenușare, Mucări, lopeți și scule care Lucrate fost-au din aramă. Ele serveau – de bună seamă – La slujba Casei Domnului.

15. Slujbașul împăratului – Nebuzardan, acela care, Peste străjeri era mai mare – A strâns tigăi și-a mai luat Lighenele ce le-a aflat În Casa Domnului. Luate Au fost și lucrurile toate Care din aur se vădeau, Sau care din argint erau.

16. Stâlpii cei doi ce-au fost sfărmați Cari din aramă-au fost turnați, Cu temeliile de-aramă, Cu marea cari – de bună seamă – Tot din aramă s-a turnat, Cu sculele ce s-au luat Din Casa Domnului, erau Grele, însă cât cântăreau, Nimenea nu a mai știut.

17. Un stâlp de-acela a avut Optzeci de coți. De-asupra lui, Acoperișul stâlpului Fusese pus. De bună seamă, Și el era tot din aramă. În înălțime, se vădea Că numai trei coți el avea. O-mpletitură s-a-ntocmit, Ca o rețea, și-a-mprejmuit Acoperișul. Ea avea Rodii de-aramă, prinse-n ea. Totul era – de bună seamă – Alcătuit doar din aramă. Al doilea stâlp era și el Făcut tot în același fel: Cu coperiș, cu o rețea – Cu rodii – ce-l împrejmuia.

18. Nebuzardan – acela care, Peste străjeri era mai mare – Cu sine-n urmă l-a luat Și pe Seraia, cel aflat Drept preot mare, iar apoi, L-a mai luat, prins de război, Pe-al doilea preot, cel chemat Țefania. A mai luat Trei păzitori ai pragului Cari este-al Casei Domnului.

19. Printre cei care i-a luat El, din cetate, s-au aflat Atunci, și-un mare dregător Care era conducător Al oamenilor de război; Cinci sfetnici s-au aflat apoi, Și-un logofăt de seamă, care, Peste oștiri a fost mai mare. El era cel însărcinat, În acel timp, de împărat, Cu-nscrierea poporului În oastea împăratului. De-asemenea, au fost luați Șaizeci de oameni, cari, aflați Erau atuncea, în cetate.

20. Când a sfârșit aceste toate, Nebuzardan – acela care, Peste străjeri, era mai mare – Pe toți, spre Ribla, i-a-ndreptat Și-acolo i-a înfățișat La împăratul cel pe care, În frunte, Babilonu-l are;

21. Iar împăratu-a poruncit Să îi ucidă, negreșit. Astfel, la Ribla – în Hamat – Uciși au fost, cu toți, de-ndat’. Iuda ajunse ca să fie Luat și dus în grea robie.

22. Oameni puțini se mai aflară Atunci, în a lui Iuda țară. Peste aceștia, așadar, Pusese Nebucadențar, Atuncea, un conducător. Mai marele peste popor, Fusese pus Ghedalia, Acela care îl avea Pe-Achim și pe Șafan, drept tată.

23. Când au aflat vestea, pe dată, La el s-au dus aceia cari, Peste oștiri erau mai mari. Ghedalia – cari dregător Fusese pus peste popor De cel ce fost-a așezat În Babilon ca împărat – La Mițpa, a șezut. La el, S-au dus atuncea, Ismael – Acela care îl avea, Drept tată, pe Netania – Cu Iohanan – acela care, Pe Careah, părinte-l are. Fiul lui Tanhumet, numit Seraia, i-a mai însoțit. El, din Netofa, se trăgea. Mai merse și Iazania, Fiul lui Macatit. Cu ei, Au mers și oamenii acei Ce se aflau în slujba lor.

24. Când a văzut acel popor, Ghedalia s-a-nfățișat ‘Naintea lor și a jurat Spunându-le: „De bună seamă, Nu trebuie s-aveți vreo teamă, Din pricina Haldeilor. Rămâneți, cu al vost’ popor, În țara voastră. Dar să știți Că trebuie să îl slujiți Pe împăratul cel pe care, În frunte, Babilonu-l are. În felu-acesta, orișicine Să afle, că-i va merge bine.”

25. În luna-a șaptea, Ismael, Cu zece oameni după el, A mers pân’ la Ghedalia. Fecior al lui Netania Și Elișama, fost-a el. La Mițpa, merse Ismael Și l-a ucis pe dregător, Cu tot al său întreg popor, În care se aflau Iudei Și-o bună parte de Haldei.

26. Apoi, când vestea s-a aflat, Întreg poporul s-a sculat, Cu căpeteniile lor Puse în fruntea oștilor, Și au plecat – cu mic, cu mare – Către Egipt, la depărtare Să fie, astfel, de Haldei, Pentru că se temeau de ei.

27. Treizeci și șapte, s-au vădit Anii, de când a fost robit Cel care fost-a împărat, În Iuda, Ioiachin, chemat. Anu-ncepuse să apună: Venise-a doisprezecea lună. Și douăzeci și șapte zile Zburară, din ale ei file. Ziua aceea începea, Iar luna se apropia De încheiere, când cel care Era, în Babilon, mai mare, De Ioiachin, și-a amintit. Ăst împărat era numit Drept Evil-Merodac, și-avea Un an, de când împărățea. Atunci, la temniță, s-a dus, La Ioiachin, și l-a adus La el acasă, la palat.

28. Cu bunătate, s-a purtat, Față de el și-apoi, i-a pus Un scaun, ce-a fost mai presus De-al împăraților pe care, În Babilon, supuși, îi are.

29. Cu haine noi l-a-nveșmântat Și-n urmă, el l-a așezat – Pentru tot timpul vieții lui – La masa împăratului.

30. Apoi, de el, necontenit, Cât a trăit, s-a îngrijit.