2 Regi 4 BIV2014
1. Fiii prorocilor aveau Neveste, care-i însoțeau. Atuncea, una din femei A alergat la Elisei Și-i spuse: „Iată, soțul meu Pierita-n luptă și-astfel, eu Sunt singură, cu doi copii. Află acum că ai mei fii – Foarte curând – vor fi luați Și-n sclavi, în urmă, transformați, De cel care l-a-mprumutat – Pe când trăia – pe-al meu bărbat! Mai află dar, că omul meu Teamă avea, de Dumnezeu.”
2. Dar Elisei a zis: „Ei bine, Ce pot a face, pentru tine? Ce ai în casă, poți să-mi spui?” „O, domnul meu, nimica nu-i De vreo valoare-n a mea casa” – A zis femeia. „Am, pe masă, Numai un vas, cu untdelemn.”
3. „Iată care-i al meu îndemn:” – Îi spuse-atuncea Elisei – „Vei cere dar, de la femei, De la vecine, de prin case, Să îți aducă multe vase.
4. Vei merge-acasă, înapoi, Și-ai să închizi ușa apoi. Din untdelemnul ce-a rămas În casa ta – în al tău vas – Să torni în vasele acele, Până când pline vor fi ele.”
5. Atunci, femeia și-a chemat Copii-ndată și-a plecat La casa ei. Fiii luau Câte un vas și-l aduceau În fața mamei lor, iar ea, Din untdelemnul ce-l avea, Turna în vasul nou adus.
6. Când s-au umplut toate, i-a spus Fiului ei: „Mai dă-mi un vas!” El a răspuns: „N-a mai rămas Nici unul, mamă, negreșit!”, Iar untdelemnul s-a oprit.
Fiul Sunamitei7. Atunci, femeia a plecat, Pe Elisei l-a căutat Să-i spună ce s-a petrecut. „Iată ce trebuie făcut” – Îi zise Elisei apoi: „Pleacă degrabă înapoi, Și vinde untdelemnu-ndată. Din plata astfel căpătată, Plătește tot ce datorezi. Ce-ți va rămâne, să păstrezi Ca astfel, casa să ți-o ții, Pe tine și pe-ai tăi copii.”
8. Odată, merse Elisei Pân’ la Sunem. Printre femei, Fusese una, mai bogată, Cari în Sunem era aflată. Femeia l-a chemat la masă Pe Elisei, în a sa casă. Atât de mult a stăruit, Până când el s-a învoit. De-atunci, de câte ori trecea Pe la Sunem, mânca la ea.
9. Femeia, într-o zi, s-a dus La soțul ei și-astfel i-a spus: „Cel ce venea la noi acasă, Cel ce ședea la noi la masă, E un om sfânt. Știu bine eu, Că el e al lui Dumnezeu.
10. Să-i facem o odaie, mică, Să aibă – când, de la drum pică – Un loc unde să poposească Și unde să se odihnească. Un pat, vom pune noi, în ea. Scaun și masă va avea Și-un sfeșnic ca să lumineze, Dacă la noi o să-nnopteze.” Omul, îndată, a făcut Precum nevasta lui a vrut,
11. Iar când mai merse Elisei Pe la Sunem, a stat la ei. Sus, în odaie, s-a urcat
12. Și-apoi, la sine, l-a chemat Pe-al său slujbaș, cari s-a numit Ghehazi, și i-a poruncit: „Cheam-o pe-această Sunamită.” Femeia a venit, grăbită, Și a șezut în fața lui.
13. El zise slujitorului: „Spune-i așa: „Eu am văzut Ce tulburare ți-ai făcut, Ca să avem un loc și noi. Ce pot a face, pentru voi? Vrei, pentru tine, să vorbesc Cu cei care ne cârmuiesc? Cu împăratul, vrei tu oare, Ca să vorbesc, sau cu cel care E peste oaste așezat?” Femeia a răspuns, de-ndat’: „Află că bine trăiesc eu, Aicea, cu poporul meu.”
14. El a mai zis: „Ce aș putea, Să fac eu, totuși, pentru ea?” Ghehazi spuse: „Domnul meu, Ascultă dar, ce-am aflat eu: Bătrân e al ei soț – cum știu – Iar ea nu are nici un fiu.”
15. Atuncea, Elisei a spus: „Cheam-o îndată!” El s-a dus, Să facă ce i-a poruncit. Femeia, grabnic, a venit La ușa lui și-a așteptat, Iar Elisei a cuvântat:
16. „La anul, când am să mai viu, Tu ai să ții în brațe-un fiu.” Ea a răspuns: „Nu, domnul meu! Tu ești om al lui Dumnezeu! Te rog, să nu mă amăgești, Cu vorbele ce le rostești!”
17. Femeia a rămas, pe dată, La vorba lui, însărcinată. Timpul, în goană, a trecut Și-apoi, un fiu, ea a născut, Așa cum spuse Elisei.
18. Mare-a crescut copilul ei Și într-o zi, el a plecat La tatăl său, la secerat.
19. De-odată, a țipat: „Văleu! Vai capul meu! Vai capul meu!” Al său părinte s-a speriat Și slugile și le-a chemat: „Luați-l iute, iar apoi, Mergeți acasă, înapoi, Și-ncredințați-l mamei lui!”
20. La vorbele stăpânului, Pe fiu, slujbașii l-au luat Și mamei l-au încredințat. Când au plecat oameni-acei, Copilul, pe genunchii ei, Și-a plecat capul, obosit, Iar la amiază, a murit.
21. Femeia-n brațe l-a luat Și-a mers, apoi, de l-a culcat Sus, în odaia omului Care era al Domnului.
22. După aceea, l-a chemat Acasă, pe al ei bărbat, Ca să îi ceară ajutor: „Degrabă, dă-mi un slujitor Și-o măgăriță! Iată, eu, Prorocului lui Dumnezeu, Vreau să-i vorbesc. Să plec, mă lasă, Căci iute voi veni acasă.”
23. Omul a zis: „Pentru ce vrei, Să mergi acum, la Elisei? Nu-i lună nouă, nici Sabat!” „Vreau să vorbesc cu el, de-ndat’”– Zise femeia – „Fii pe pace!” El a răspuns: „Fă cum îți place!”
24. Femeia puse, așadar, Îndată, șaua, pe măgar Și-i zise-argatului: „Acum, Haide ca să plecăm la drum! Ține-o-nainte, tot mereu, Și să te-oprești când îți spun eu!”
25. Pân’ la prorocul Domnului, Pe muntele Carmelului, Femeia-n urmă a pornit-o. Din depărtare, a zărit-o Prorocul și a cuvântat, Către Ghehazi, imediat: „Iată că Sunamita vine, Cu slujitorul ei, la mine!
26. Aleargă înaintea ei Și spune-i dar, ăstei femei: „Ești bine? Dar al tău bărbat? Dar fiul tău?” El a plecat În mare grabă și-a făcut Așa precum i s-a cerut. Femeia a răspuns, îndată: „Sunt bine eu și casa toată.”
27. În urmă, s-a apropiat De Elisei și-a-mbrățișat Picioarele prorocului. Atunci Ghehazi, sluga lui, S-o-ndepărteze a voit, Dar Elisei l-a dojenit: „Las-o, căci este necăjită. De-aceea e, la noi, venită, Iar Dumnezeu nu mi-a făcut Lucrul acest de cunoscut.”
28. Femeia zise: „Domnul meu, Cerut-am oare, un fiu, eu? N-am zis – dacă îți amintești – Că nu vreau să mă amăgești?”
29. Atuncea Elisei, grăbit, Către Ghehazi a vorbit: „Încingeți mijlocul acum, Și pregătește-te de drum. Să iei toiagul meu, când pleci. Pe drum, pe unde ai să treci, De te-ntâlnești cu cineva, De sănătate, nu cumva Să îl întrebi. Apoi la fel, Dacă te-ntreabă omu-acel – De sănătate – grijă ai, Nici un răspuns să nu îi dai. Te duci la casa cea pe care Astă femeie-n sat o are. Intri la fiul ei și pui, Toiagul meu, pe fața lui.
30. Femeia zise: „Iată, eu Îți spun, pe viul Dumnezeu Și pe-al tău suflet, că voi sta Cu tine și voi aștepta.”
31. Ghehazi-a mers și a făcut Așa precum i s-a cerut. Astfel, ‘nainte el s-a dus Și-apoi, copilului i-a pus, Toiagul, pe obraz, de-ndat’; Însă nimic nu s-a-ntâmplat, Căci nici un semn nu da de știre Că își revine în simțire. S-a-ntors apoi, la Elisei Și-a zis: „Iată că fiul ei Nu s-a trezit.” Când a intrat
32. Prorocu-n casă, l-a aflat Pe-acel copil, în pat, întins, De-al morții braț fiind atins.
33. După ce-n casă a intrat, În urmă-i, ușa a-ncuiat, Ca să se roage Domnului, La căpătâiul mortului.
34. Peste copil, apoi s-a-ntins Și-n mâini, palmele i-a cuprins, Iar buzele și le-a lipit De gura celui adormit. Trupul s-a încălzit, de-ndat’.
35. Atunci, prorocul l-a lăsat Și prin odaie s-a-nvârtit. În urmă, el a revenit La trupul ce zăcea în pat Și peste el s-a așezat. Copilu-atunci, prins de fiori, A strănutat de șapte ori. Pe urmă, ochii a deschis.
36. Atuncea, Elisei a zis Către Ghehazi, care sta Afară și îl aștepta: „Cheamă-o pe Sunamită-ndată!” Ea a venit la el, speriată, Iar Elisei i-a spus apoi: „Poți să-ți iei fiul înapoi.”
Moartea în oală37. Femeia i s-a închinat, Pe al ei fiu ea l-a luat, Iar după ce se-nchină iară, Ieșit-a cu copilu-afară.
38. Către Ghilgal s-a îndreptat, În urmă, Elisei, urmat Și de Ghehazi, sluga lui. În țara Israelului, Pe vremea ‘ceea bântuia O foamete ce chinuia Pe toți locuitorii ei. Alăturea de Elisei, Ședeau fii prorocilor. Chemându-l pe-al său slujitor, El zise: „Pune oala mare, Pe foc, și dă-le de mâncare, Feciorilor prorocilor! Fă-le o ciorbă, tuturor!”
39. Unul din ei a alergat Pe câmp, unde a căutat Niște verdețuri. A găsit O viță ce s-a dovedit Sălbatică. Vița avea, Un fel de curcubeți, pe ea. (Cât despre curcubeți-acei, Un fel de castraveți, sunt ei.) Omul acela n-a știut Că sunt sălbatici. Și-a umplut, Îndată, haina, iar apoi, A mers acasă, înapoi. El, curcubeții, i-a tăiat Și-n oală-apoi, i-a aruncat.
40. Când ciorba fost-a isprăvită, A fost la oameni împărțită, Însă cei care au mâncat Din ea, îndată au strigat: „Vai, omule-al lui Dumnezeu, Moartea-i în oală! Auăleu!”
Cele douăzeci de pâini de orz41. Atuncea Elisei a spus: „Luați făină!” Ei au pus, Făină-n oală, de îndată, Iar ciorba putea fi mâncată. Din ceea ce-a fost rău în ea, Acum nimic nu mai avea.
42. Din Bal-Șalișa, a venit, Atunci, un om care-a voit – Din primul rod ce îl avea – Un dar, lui Elisei să-i dea. Pâine din orz, omul făcuse Și douăzeci, cu el, aduse. Un sac cu spice-a mai adus. Atuncea, Elisei a spus: „Fă bine, dă la fiecare – Din acești oameni – de mâncare.”
43. Îndată, al său slujitor L-a întrebat: „La ăst popor, Cum să îi dau eu, de mâncare? Nu sunt o sută de inși, oare?” Dar Elisei a glăsuit: „Să faci precum ți-am poruncit, Căci Domnul zice: „Veți vedea Că hrană va mai rămânea, După ce toți vor fi mâncat Și toți se vor fi săturat.”
44. Pâinile-atunci s-au împărțit Și fiecare a primit De a mâncat, pe săturate. Și resturi fost-au adunate, Căci pâinile au prisosit, După cum Domnul a vorbit.