2 Samuel 18 BIV2014

1. David, apoi, și-a numărat Poporul și a așezat Conducători peste o mie Și peste sute, puși, să fie.

2. Pe-a treia parte din popor, L-a așezat conducător Chiar pe Ioab. Apoi, la fel, Pe-altă treime a pus el Pe Abișai, acela care Drept frate, pe Ioab, îl are, Pentru că oamenii acei Erau feciorii Țeruei. Pe cei rămași i-a așezat, Sub mâna lui Iutai, din Gat. Când a sfârșit, a zis apoi: „Vreau ca să ies și eu, cu voi.”

3. Poporul s-a împotrivit Și-a zis: „Nu este nimerit Să mergi alăturea de noi, Căci dacă vom fugi apoi, N-o să ia seama nimenea. Chiar jumătate de-ar cădea Din rândul nostru – și-au să vază Vrăjmașii noștri – nu contează. Însă tu singur – precum știi – Faci cât ar face zece mii Dintre ai noștri. E mai bine Ca la distanță a te ține Și numai când crezi – împărate – Să ieși afară din cetate, Și să ne vii în ajutor.”

4. David făcu pe voia lor Și zise: „Iată că, pe plac, Voiesc – acum – ca să vă fac. La depărtare mă voi ține, De credeți că așa-i mai bine.” În urmă, lângă poartă-a stat, Iar tot poporul a plecat.

5. David a zis lui Abișai Și lui Ioab și lui Iutai: „Pentru iubirea ce-mi purtați, Îngăduință-i arătați Lui Absalom. Deci, pentru mine, Cu el, purtați-vă voi bine.” În urmă-apoi, porunca dată De împărat, a fost purtată Din gură-n gură, de popor, Spre-a fi spre știrea tuturor. Vestea, ocol, oștii, i-a dat Și tot poporul a aflat, Porunca împăratului, Pentru toți căpitanii lui.

6. Apoi, poporul a ieșit Pe câmpuri, gata pregătit De-a se lupta cu Israel Și cu cei cari erau cu el. Încăierarea ce-a urmat, Într-o pădure s-a purtat, În al lui Efraim ținut.

7. Israelul a fost bătut De David, iar din ai săi fii Căzut-au douăzeci de mii,

8. În acea zi. Lupta s-a-ntins Și tot ținutul l-a cuprins. Mai multe vieți a secerat Pădurea, decât a mâncat Atunci tăișul sabiei, Căci mulți căzură, pradă ei.

9. Chiar Absalom s-a rătăcit Și-n acest fel s-a pomenit, În față, cu oastea pe care, David, al său părinte-o are. Pe un catâr, călărea el; Înspăimântat, catâru-acel, Spre un stejar, a alergat, Unde-Absalom și-a agățat – În crengile copacului – Grumajii, iar catârul lui Nu s-a oprit, ci a plecat, Lăsându-l astfel, spânzurat Între pământ și ceruri. Când

10. L-a văzut astfel atârnând, Un om, pân’ la Ioab, s-a dus, În mare grabă, și i-a spus: „Pe Absalom, eu l-am aflat: Într-un stejar, e spânzurat.”

11. „Bine că-mi spui că l-ai văzut”– A zis Ioab – „dar n-ai făcut Ceea ce trebuia să faci! N-ai sabie, dar? De ce taci? Să fi scos sabia, de-ndat’, Și-apoi, pe loc, să-l fi tăiat, Căci zece sicli îți dădeam – De-argint – și-un brâu îți dăruiam.”

12. „O mie dacă-mi cântăreai Și dacă-n mână mi-i puneai” – A început omul a spune – „Află că mâna nu aș pune, Pe fiul împăratului, Căci eu cunosc porunca lui, Pe care-a dat-o lui Hușai Și ție-apoi și lui Iutai. Știu că a zis: „Seama luați La Absalom, ca să-l cruțați.”

13. Și dacă eu l-aș fi ucis, În felu-n care tu mi-ai zis – Adică mișelește – eu Gândesc că împăratul meu, Lucrul acest l-ar fi aflat Și împotrivă mi-ai fi stat Tu însuți chiar, precum și el.”

14. Ioab a zis, atunci, astfel: „După cum văd eu foarte bine, Îmi risipesc vremea, cu tine!” Cu trei săgeți, el a plecat Și pe-Absalom l-a săgetat. Când, în stejar, el se zbătea Și plin de viață se vădea, De trei săgeți a fost ajuns Și-n inimă, a fost străpuns.

15. Cei zece tineri cari erau Lângă Ioab – căci trebuiau Să-i poarte armele – de-ndat’, Au mers și l-au împresurat, Pe Absalom. Ei l-au lovit, Cu săbiile, și-a pierit.

16. Ioab, în urmă, a sunat Din trâmbiță și-a adunat Întreg poporu-n jurul lui.

17. Din crengile stejarului, Pe Absalom, l-au coborât Și într-o groapă l-au zvârlit, Chiar în pădure. Au luat, Pietre apoi, și-au ridicat, Asupră-i, o movilă mare. Israeliții – fiecare – Cuprinși de spaimă, au fugit Și-n corturi s-au adăpostit.

18. Cât Absalom pe lume fuse, Nici un urmaș, el nu avuse; De-aceea, el a ridicat Un stâlp, pe care l-a chemat Cu al său nume, căci zicea: „N-am nici un fiu. Nu-i nimenea Pentru aducere aminte Și pentru-a duce înainte Numele meu.” Ăst stâlp al lui E-n valea împăratului Și până astăzi e știut Că e, de Absalom, făcut.

19. În urmă, Ahimaț – cel care, Părinte, pe Țadoc, îl are – A zis: „Mă lasă să mă duc Și împăratului să-i duc Vestea că Domnul l-a scăpat De-ai săi vrăjmași și-a arătat Că i-a făcut dreptate-astfel.”

20. Ioab se-ntoarse către el, Zicându-i: „Unde te grăbești? Ai timp să-i duci aceste vești, Însă nu azi, ci mai târziu, Pentru că, mort, e al său fiu.”

21. Ioab, la sine, l-a chemat, Pe Cuși și-apoi, porunci i-a dat: „La împărat, să te pornești Și ce-ai văzut, să-i povestești!” Cuși s-a-nchinat și a fugit, Să facă ce i-a poruncit.

22. Atuncea, Ahimaț – cel care, Părinte, pe Țadoc, îl are – A zis: „De am să plec acum, Pe Cuși, am să îl prind pe drum! Orice se-ntâmplă, domnul meu, Îngăduie să plec și eu!” „Nu-i o solie ca oricare” – Spuse Ioab – „de ce vrei, oare, Ca să te duci? Neîndoios, Din ea, nu ai nici un folos!”

23. „Orice se-ntâmplă, domnul meu, Îngăduie să plec și eu!” – Răspunse Ahimaț. „Prea bine. Ai învoire, de la mine” – Zise Ioab. „Poți să te duci, Urma lui Cuși, să o apuci”, Iar Ahimaț a alergat Și spre câmpie s-a-ndreptat, Încât, pe Cuși, l-a depășit Pe drum și-n față, i-a ieșit.

24. David, afară, se găsea Și între porți se-adăpostea. Ostașul, de pe zid, s-a dus Spre-acoperișul porții – sus – Și a privit în depărtare. Atuncea, a văzut în zare, Un om ce alerga spre el – Pe câmpuri – singur, singurel.

25. Oșteanu-ndată a strigat Și l-a vestit pe împărat. David a zis: „De singur este, Înseamnă că aduce-o veste.” În acest timp, omul acel Se tot apropia de el.

26. Ostașu-n zare a privit, Din nou, și iar a mai zărit Alt om, pe câmpuri, alergând, Drumul cetății apucând. Către portar s-a aplecat Apoi de-ndată, și-a strigat: „Am mai zărit un om! Și el Aleargă singur, singurel!” David a zis: „De singur este, Și el vrea să ne dea vreo veste.”

27. Oșteanul spuse: „Mi se pare Că Ahimaț e primul, care O să ajungă în cetate. Nu știu cine e cel din spate.” David a spus: „E om de bine, Și cu vești bune-acuma vine”,

28. Iar Ahimaț – din depărtare – A început să strige tare: „Hei, împărate! Vin la tine Cu vești cari toate sunt de bine!” Când a ajuns, s-a închinat, Zicându-i: „Binecuvântat Să fie Domnul! Am văzut Că El, dreptate, ți-a făcut Și-n mâna noastră i-a lăsat Pe cei care au ridicat Brâul, în contra ta-mpărate.”

29. „Spune-mi, de cele întâmplate”– Îi zise David. Vreau să știu, Ce s-a-ntâmplat cu al meu fiu. Spune-mi: e sănătos, e bine?” „N-am nici o veste, pentru tine” – Răspunse el. „Când am plecat, O-nvălmășeală s-a iscat, Dar nu știu ce s-a petrecut, Căci eu, nimic, nu am văzut.”

30. „Bine, așază-te îți zic Și odihnește-te un pic” – David i-a spus și l-a lăsat, Iar Ahimaț s-a așezat Mai la oparte. După el,

31. Ajunse Cuși și zise-asatfel: „Află acuma, Domnul meu, Vestea cea bună: Dumnezeu, Să știi că ți-a făcut dreptate Și izbăvit ești, împărate, De toți cei ce s-au ridicat Și rău să-ți facă-au încercat.”

32. „Spune-mi acum, te rog frumos, Dar Absalom, e sănătos?” – Mai zise David. „Vreau să știu, Ce s-a-ntâmplat cu al meu fiu!” Cuși s-a uitat, atunci, la el Și i-a răspuns, în acest fel: „Asemeni lui, voiesc să fie Ai tăi vrăjmași, pentru vecie! Toți cei ce vor să-ți facă rău, Să fie ca și fiul tău!”

33. Când împăratu-a auzit, De-un tremur fost-a zguduit. Tăcut, apoi s-a-ndepărtat Și în odaie a urcat. Odaia-n care el s-a dus Era de-asupra porții, sus. Tristețe multă l-a umplut Și-apoi să plângă a-nceput. Urcând pe scări, zicea mereu: „Oh, Absalom! Oh, fiul meu! Mai bine eu aș fi murit, Numai ca tu să fi trăit! Oh, Absalom! Oh, fiul meu! De ce, oare, n-am murit eu?”