2 Samuel 3 BIV2014

1. Casa lui David a-nfruntat, Casa lui Saul, ne-ncetat. Războiul celor două case, Un timp îndelungat durase. Casa lui David se-ntărea, Iar a lui Saul, doar slăbea.

2. David, mai mulți fii, a avut. Întâiul – la Hebron născut – E cel care, Amon, se cheamă. Ahinoam e a lui mamă Și se trăgea din Izreel.

3. Chileab venit-a după el, Iar mama lui era chemată Abigail, cea cari, odată, Fusese-a lui Nabal soție Și-i din Carmel, precum se știe. Al treilea-i Absalom numit Și este fiul zămislit De fata lui Talmai, pe care, Gheșurul, împărat, îl are. El era fiul Machiei.

4. Apoi e cel al Haghitei, Care Adonia-i chemat. El de Șefatia-i urmat, Cari fiu îi e Abitalei

5. Itream venit-a după ei – Al șaselea – iar a lui mamă E cea care, Egla, se cheamă. Ăști șase fii i s-au născut Lui David, când el a șezut În Iuda, de-a împărățit Și la Hebron a locuit.

6. În timpu-n care se purtase Lupta-ntre cele două case, Abner – prin tot ce a făcut – A arătat că a ținut Cu a lui Saul casă. El, Sprijin, i-a fost, în acest fel, Prin firea sa cutezătoare.

7. Saul avuse-o țiitoare Care era, Rițpa, chemată, Iar Aia îi fusese tată. Odată, Iș-Boșet s-a dus, La Abner și astfel i-a spus: „Te-ntreb dar, cum ai cutezat Să faci un astfel de păcat, Ducându-te la cea pe care, Saul drept țiitoare-o are?”

8. Cuvintele domnului său Îl mâniară foarte rău Pe Abner, care-a spus răstit: „Drept cap de câine m-am vădit, Încât să țin cu Iuda, oare? Acuma, pentru-o țiitoare, Pe mine, tu mă-nvinuiești? Dar nu-ți dai seama ce vorbești? Bunăvoință – ne-ncetat – Față de voi, am arătat, Față de casa cea pe care, Saul al tău părinte-o are!

9. Mă pedepsească Dumnezeu, Cu toată-asprimea, dacă eu Nu fac, de-acuma, ne-ncetat, Așa cum Domnul i-a jurat

10. Lui David, când i-a spus, odată, Că încurând va fi luată Împărăția cea pe care Casa lui Saul, azi, o are, În timp ce jilțul de domnie Pe cari stă David va să fie, Peste Israel ridicat Și peste Iuda așezat, De la Beer-Șeba începând, La Dan, în urmă, ajungând.”

11. Când Iș-Boșet l-a auzit, Nici un cuvânt n-a mai rostit, Căci el, de Abner, se temea Și să-l înfrunte, nu-ndrăznea.

12. Abner, îndată, a trimis, La David, soli, care i-au zis: „Cui oare, îi fusese dată Țara aceasta minunată? Fă legământ, astăzi, cu mine, Și-am să te-ajut să-ntorci, la tine, Întreg poporul Israel.”

13. David răspunse-n acest fel: „Bine! Iată că gata sânt, Să fac cu tine legământ, Dacă întâi te învoiești, Dorința, să mi-o împlinești. Să nu te-arăți, în fața mea, Până atunci când vei putea Să faci, adusă ca să-mi fie, ‘Napoi, Mical – a mea soție – Care, de Saul, mi-a fost dată, Și care-apoi, mi-a fost luată.”

14. La Iș-Boșet, soli, a trimis David apoi și-astfel i-au zis: „Să-mi dai nevasta, negreșit, Cu care fost-am logodit Și-o sută de prepuțuri, eu – De Filisteni – socrului meu, A trebuit apoi, să-i dau, Ca pe Mical, să pot s-o iau.”

15. Când Iș-Boșet a auzit Ceea ce David a dorit, La Paltiel – acela care, Pe Laiș, drept părinte-l are – Soli, a trimis, ca să îi ia Nevasta, iar apoi s-o dea, Lui David, căci a lui fusese.

16. Pe urma ei, Paltiel merse, Până la Bahurim, plângând. Când l-a văzut Abner, mergând În urma ei, s-a mâniat Pe dată, rău, și a strigat: „Pleacă, și pe Mical, o lasă! Grabnic, întoarce-te, acasă!”, Iar Paltiel, adânc mâhnit, Acasă, s-a întors, grăbit.

17. Abner i-a adunat, la el, Pe cei bătrâni din Israel, Și le-a vorbit: „Știți, bunăoară, Precum că voi, odinioară, L-ați vrut pe David, așezat Peste popor, ca împărat.

18. Acum e timpul potrivit, Când poate fi îndeplinit Lucrul acest, căci Dumnezeu Astfel a zis: „Prin robul Meu – Prin David – am să-Mi izbăvesc Poporul și-am să-l dezrobesc Din jugul Filistenilor Și-al tuturor vrăjmașilor.”

19. Abner și-n Beniamin s-a dus Și-aceleași lucruri el le-a spus. Când a sfârșit, a mers apoi, La David – la Hebron – ‘napoi, Să-i spună ce a făcut el, Ce hotărâse Israel, Precum și-aceia care vin Din ramura lui Beniamin.

20. Cu douăzeci de inși plecase, Când spre Hebron se îndreptase. David, cu cinste, l-a primit Și un ospăț a pregătit, La care fost-a invitat Abner și cei ce l-au urmat.

21. Abner, lui David, i-a vorbit: „Mă voi scula și, negreșit, Am să lucrez în așa fel, Încât întregul Israel, La tine, o să se adune Și împărat, el te va pune. Tu, peste toți, ai să domnești, Exact așa precum dorești.” David, de bine, i-a urat Și-apoi, să plece, l-a lăsat.

22. Ioab și cei ce-l însoțeau, Tocmai atunci se întorceau, Căci urmăriseră o ceată. O pradă mare și bogată Aveau cu ei, când au sosit. Abner plecase liniștit – Cu toți ai săi – netulburat.

23. Ioab, îndată, a aflat De la popor, cum că „Abner – Cel care, fiu, îi e, lui Ner – A fost până la împărat, Iar el, să plece, l-a lăsat.”

24. Ioab, atunci, grabnic, s-a dus, Până la David și i-a spus: „Ce ai făcut? Eu știu prea bine Cum că Abner a fost la tine, Iar tu, să plece, l-ai lăsat! De ce, așa, ai procedat?

25. Nu îl cunoști tu, pe Abner, Cel care, fiu, îi e, lui Ner? La tine-acuma, a venit Să te înșele, negreșit, Și pașii să ți-i urmărească, Să știe cum să te lovească! El vrea să știe tot ce faci. Nu am dreptate? De ce taci?”

26. Ioab, în urmă, a plecat Și soli trimis-a, de îndat’, Cari să-l ajungă, iar apoi, Să îl aducă înapoi Pe Abner. Oamenii s-au dus, Pe urma lui, și l-au adus Pân’ la fântâna cea secată Care, drept Sira, e chemată. David n-avuse nici o știre Despre această urmărire.

27. Abner se-ntoarse înapoi Și spre Hebron a mers apoi. Când în cetate a intrat, Ioab, deoparte, l-a chemat, Dorind ca să-i vorbească-n taină. Când a venit, el – de sub haină – Și-a scos, îndată, sabia Și-n pântec l-a lovit, cu ea, Încât Abner s-a prăbușit, Jos, la pământ, și a murit. Ioab l-a răzbunat, astfel, Pe frate’ său, pe Asael.

28. David, atunci când a aflat, A glăsuit: „Nevinovat Sunt eu și-a mea împărăție – Față de Domnul – pe vecie, Pentru acest sânge vărsat! Eu, numai astăzi, am aflat Cum că ucis a fost Abner, Cel care, fiu, îi e, lui Ner.

29. Sângele ce s-a risipit, Peste Ioab doar – negreșit – Să cadă-ndată! Acest rău, Pe el și peste tatăl său – Adică peste casa lui, Precum și peste-a neamului Care, din el, are să vie – Necontenit, de-acum, să fie! În casa lui Ioab – zic eu – Să fie cineva, mereu, Cari scurgeri de sămânță are, Sau lepră, ori cineva care Să umble-n cârje rezemat, Sau cineva care-a picat Ucis de sabie-n război, Precum și cineva, apoi, Care să rabde ca un câine Fiind, mereu, lipsit de pâine!”

30. Ioab și Abișai sunt cei Cari l-au ucis pe Abner. Ei L-au răzbunat, în acest fel, Pe al lor frate, Asael, Care la Gabaon murise După ce Abner îl lovise.

31. Către Ioab și celor care Îl însoțeau fără-ncetare, David a zis: „Rupeți-vă Straiele și-mbrăcați-vă Cu saci, de-ndat’! În ăst fel, voi, Pe Abner, să-l bociți apoi!” David, în urmă, a venit Și-apoi, sicriul l-a-nsoțit.

32. Când la Hebron l-au îngropat, David, glasul, și-a ridicat, La marginea mormântului, Plângând cu tot poporul lui.

33. El a găsit, atunci, cu cale, S-alcătuiască-un cânt de jale, Pe care-n urmă l-a cântat Când la mormânt, de veghe-a stat: „Poate să moară Abner, oare, Așa precum mișelul moare?

34. N-aveai nici brațele legate, Nici gleznele încătușate. Închiși acum, sunt ochii tăi. Precum în fața celor răi Se prăbușește cineva Fără a bănui ceva, La fel, și tu te-ai prăbușit, De-al morții braț fiind lovit.” Întreg poporul ce s-a strâns Cu David, la mormânt, l-a plâns, Pe cel care a fost Abner Și care, fiu, îi e, lui Ner.

35. Poporul s-a apropiat De David și l-a îndemnat Ca să mănânce, însă el A cuvântat, în acest fel: „Mă pedepsească Dumnezeu, Cu toată-asprimea Lui, mereu, Dacă, din pâine, voi gusta Atâta vreme cât va sta Soarele-naltul cerului. Pân’ la apusul soarelui, Nu vreau ca să mănânc nimic! Lăsați-mă acum, vă zic!”

36. Lucrul acesta a plăcut, Fiind îndată cunoscut, De-ntreg poporul, negreșit, Și toți, cu cale, au găsit Că David, foarte bine face Și-atuncea l-au lăsat în pace.

37. Întreg poporul Israel A înțeles că nu e el Acela care-a hotărât Să fie, Abner, omorât.

38. David, pe-ai săi, i-a adunat Și-n urmă el i-a întrebat: „Știți, oare, ce s-a petrecut? Știți voi că, astăzi, a căzut O căpetenie-n Israel? Un mare om, fusese el.

39. Eu, încă, slab m-am dovedit, Cu toate că am dobândit Ungerea cea împărătească Ce trebuia să mă-ntărească, Iar ai Țeruei fii – văd bine – Sunt prea puternici, pentru mine. Aceluia care-a făcut Răul pe care l-am văzut, Să-i răsplătească Dumnezeu, Doar după fapta lui, mereu!”