Faptele Apostolilor 12 BIV2014

1. Irod fusese împărat, Pe-atunci. El a întemnițat Pe câțiva din biserică, Nevinovați, doar pentru că, Să-i chinuiască, a voit.

2. Cu sabia, el l-a lovit, Pe Iacov, al lui Ioan frate.

3. Văzând că aste lucruri, toate, Le plac Iudeilor, și-a zis Că bine e, de-ar fi închis Chiar Petru. Deci, n-a pregetat Și-n temniță, l-a aruncat. Fusese zi de sărbătoare, Căci era praznicul cel mare – Cel al Azimilor. L-a dus,

4. Sub pază strașnică, l-a pus – Cam patru cete de soldați, La temniță, erau postați – Ca să-l arete gloatelor, La încheierea Paștelor.

5. Când Petru-a fost întemnițat, Biserica a înălțat Rugi, pentru el, la Dumnezeu, Să-l izbăvească-n ceasul greu.

6. În noaptea cari, premergătoare, A fost acele-i zile-n care Voise a-l lua Irod – Spre-a-l scoate-n față la norod – Petru dormea, înlănțuit, De doi ostași, fiind păzit. Alți păzitori, la uși, ședeau, Iar mâinile strânse-i erau, De două lanțuri mari. Deodată,

7. Temnița fost-a luminată, De-un înger. Petru s-a trezit, Când îngerul l-a înghiontit, În coaste, și a cuvântat: „Te scoală, iute!” De îndat’, A deschis ochii și-a văzut Că lanțurile i-au căzut.

8. Îngeru-a zis: „Încinge-te Degrabă, și încalță-te! Pune-ți dar, hainele, pe tine, Și-apoi, urmează-mă, pe mine!”

9. Petru, afară, a ieșit Și, după înger, a pornit, Dar nu era încredințat, De-i vis sau e adevărat, Tot ceea ce s-a petrecut.

10. De două străji, ei au trecut Și au ajuns la poarta mare, Legată-n fier – poartă prin care Puteau ajunge în cetate. Încuietorile ei, toate, S-au deschis singure și-apoi, Și poarta-n fața celor doi, S-a ridicat. Ei au ieșit, Și-n uliță s-au pomenit.

11. Petru, mirat, în acel ceas De noapte, singur a rămas, Căci îngerul l-a părăsit. În fire, când și-a revenit, A zis: „Văd, cu adevărat, Cum – printr-un înger – m-a scăpat Al nostru Domn și Dumnezeu, Din mâna neamul Iudeu. Doar El, din brațul cel cumplit Al lui Irod, m-a izbăvit.”

12. În urmă, Petru a plecat, Spre casa-n care s-a aflat Maria, unde, adunați, Erau – atuncea – mai mulți frați. Maria, lui Ioan i-e mamă – Celui cari Marcu se mai cheamă. Cei care-n casa ei erau, La Dumnezeu, rugi înălțau.

13. În ușa care da-n pridvor, Petru-a bătut nerăbdăror. O slujnică – ce s-a numit Rada – degrabă, a venit, Să vadă, cine a bătut.

14. Ea, după glas, l-a cunoscut Pe Petru, și s-a bucurat Atât de mult, că a uitat Ca să deschidă. A fugit În casă-ntâi, de i-a vestit Pe toți cei care se aflau, Acolo, strânși și așteptau, Că Petru-i cel ce-n poartă bate.

15. „Tu ești nebună! Nu se poate!”– Au răspuns ei, atunci. Dar ea, Și mai puternic stăruia, Că el este. Ei au gândit: „E al său înger, negreșit.”

16. În acest timp, Petru ședea La poartă și, mereu, bătea. Când au deschis și l-au văzut, Au înlemnit. El le-a făcut,

17. Semn, ca să tacă și, zorit, Pe urmă, le-a istorisit Cum Domnul l-a eliberat De unde-a fost întemnițat. „Pe Iacov, să îl înștiințați, Și-asemeni, și pe ceilalți frați. Cu toți să știe ce v-am spus!” – A sfârșit Petru și s-a dus

18. Altundeva. S-a luminat, Și-ostașii s-au înspăimântat Când, cu uimire, au văzut Căci cel închis a dispărut.

19. Irod, furios, l-a căutat Pe Petru, dar nu l-a aflat. El i-a-ntrebat pe păzitori, Dar ei erau neștiutori. Atunci, Irod a poruncit A fi uciși. Când a sfârșit, De la Ierusalim, în sus, Către Cezaria, s-a dus, Plin de mânie-n acel ceas, Și-n locu-acela a rămas.

20. Pe al Sidonului norod Și pe al Tirului, Irod, Fusese foarte supărat. Dar gloatele au câștigat, De partea lor, pe Blast, cel care Era, atuncea, cel mai mare Peste odaia de dormit, A lui Irod. Deci, au venit Trimiși – din partea Tirului, Precum și a Sidonului – Să-i ceară pace, lui Irod, Căci al cetăților norod, Hrană, primea, din țara lui.

21. Astfel, solii norodului, Primiți au fost, de împărat. Acesta era așezat Pe scaunul împărătesc, Gătit cu straiul său domnesc.

22. Când el, cuvântul, a luat, Întreg norodul a strigat: „Acesta-i glas dumnezeiesc, Și, nicidecum, glas omenesc!”

23. Atunci, un înger a venit – Trimis de Domnul – și-a lovit, Față de toți, pe împărat, Pentru că slavă nu a dat Lui Dumnezeu. El a căzut, Iar viermi-ndată l-au umplut, Și-n felu-acesta, a murit.

24. De-atunci, mai mult, S-a răspândit Cuvântul Domnului. Mereu, Cei cari credeau în Dumnezeu, Se înmulțeau, numărul lor, Sporind pe-al ucenicilor.

25. După ce și-au îndeplinit Însărcinarea ce-au primit, Barnaba și Saul, apoi, De la Ierusalim, ‘napoi Se-ntoarseră și l-au luat Și pe Ioan – Marcu, chemat.