Faptele Apostolilor 19 BIV2014

1. Pe când erau încă acolo – La Corinteni – aflat Apolo, Pavel, prin Asia, s-a dus – Prin părțile cele de sus – Și, la Efes, a poposit. Acolo, când a întâlnit Câțiva discipoli, i-a-ntrebat:

2. „Voi – Duhul Sfânt – L-ați căpătat, Când ați crezut?” „Nu, n-am primit”, Au zis ei, „nici n-am auzit Că, Acest Duh Sfânt, a fost dat.”

3. „Cu ce botez, v-ați botezat?” „Cu-al lui Ioan botez, suntem Noi, botezați. Atât avem.”

4. „Vă spun dar, s-aveți cunoștință: A botezat spre pocăință Ioan, și-a zis ca orișicine, Să creadă-n Cel ce-n urmă-i vine – Deci în Iisus – dragii mei frați.”

5. Atunci, ei fost-au botezați În Sfântul Nume-al lui Iisus.

6. Când Pavel, mâinile, și-a pus, Asupra lor, Duhul Cel Sfânt, Din cer, venit-a pe pământ Și, peste ei, S-a așezat. Cu toți au început, de-ndat’, În alte limbi, ca să vorbească Și-asemenea, să prorocească.

7. Erau, acolo, mulți bărbați – Cam doisprezece – adunați.

8. În urmă, Pavel a intrat, În sinagogă; a luat Cuvântul și, fără sfială, Vorbit-a, plin de îndrăzneală. Trei luni întregi, el a vorbit, Cu ei. Pe larg, s-a referit La lucrurile privitoare La-mpărăția viitoare, Cari este a lui Dumnezeu, Voind a-ndupleca, mereu, Pe cei care îl ascultau.

9. Dar pentru că mulți se-arătau Necredincioși și împietriți Și pentru că au fost găsiți Că au vorbit norodului, De rău doar, Calea Domnului, Pavel, pe loc, i-a părăsit. Pe ucenici, i-a despărțit De ei și-apoi, a învățat Norodul cari s-a adunat La școala unui om, numit Traian. Acolo, a vorbit,

10. Doi ani, iar cei ce locuiau În Asia și cari erau Iudei sau Greci, au auzit În ăst timp, propovăduit, Cuvântul Domnului, mereu.

11. Prin Pavel, făcea Dumnezeu, Minuni, cum nu s-au mai făcut,

12. Până-ntr-atât că s-a văzut Că dacă se punea ceva – Basma, șorț – peste cineva Bolnav, și-au fost întâi atinse De Pavel, pe loc erau stinse, Orișice boli, omul avea. Dacă vreun duh rău se găsea, În el, se întâmpla la fel: Afară era scos și el.

13. Câțiva Iudei, cari se-ocupau Cu exorcismul, și umblau Din loc în loc, au început, Ca peste-oricine a avut Duhuri de draci, al Domnului Nume, să-L cheme-asupra lui. „Vă jur, acuma, pe Iisus, Cel al lui Pavel” – ei au spus – „Pe om, de-ndat’, să-l părăsiți! Din el, afară, să ieșiți!”

14. Cei cari acest lucru făceau, Feciorii lui Sceva erau, Șapte, la număr, fiind ei. Preot de seamă, la Iudei, Era, atuncea, al lor tată.

15. Duhul cel rău le spuse-ndată: „Eu, pe Iisus, Îl cunosc bine, Și-l știu pe Pavel; însă, cine Sunteți voi, încă, n-am aflat.”

16. Iar omu-n care a intrat Duhul cel rău, s-a repezit, Și după ce i-a biruit, Îi schingiui pe amândoi, Încât abia scăpară, goi Și plini de răni, din casa ‘ceea, Cu fuga doar. După aceea,

17. Acest fapt fost-a cunoscut De toți Iudeii; l-au știut Grecii și cei ce locuiau, Atuncea, în Efes. Erau Uimiți și foarte-nspăimântați. De moarte, toți erau speriați, Și-al Domnului Iisus Sfânt Nume, Ajunse proslăvit, în lume.

18. Mulți, dintre cei care-au crezut, Mărturiseau tot ce-au făcut.

19. Cei cari cu vrăji s-au ocupat, Cărțile-au strâns și-apoi le-au dat Foc, înaintea tuturor, Iar, în arginți – valoarea lor – Cincizeci de mii, a prețuit.

20. Atunci, puternic întărit, A fost Cuvântul Domnului, Și mare, răspândirea Lui.

21. Pavel, după ce-a făptuit Aceste lucruri, s-a gândit, Ca la Ierusalim, să plece, Urmând, în al său drum, a trece – Întâi – prin Macedonia Și prin Ahaia. Își zicea: „Va trebui, după aceea, Să văd și Roma.” De aceea,

22. El l-a trimis, pe Timotei Și pe Erast, să meargă ei ‘Nainte-n Macedonia, El rămânând în Asia,

23. Un timp. Era chiar vremea-n care S-a făcut mare tulburare, În mijlocul norodului, Asupra Căii Domnului.

24. Un argintar, cari se numea Dimitrie, și făurea Temple de-argint, Dianei – care Se bucura de cinste mare, În rândul gloatei – i-a chemat,

25. Pe ceilalți argintari, la sfat, Și zise: „Știți cu toți, prea bine, Că bogăția noastră ține, De meseria ce-o avem.

26. Dar, în Efes – acum – avem Mari greutăți, și-asemenea E-aproape-n toată Asia, Căci lumea e înduplecată, De Pavel, care îi arată Precum că toți ai noștri zei – Făcuți de mâini – nu-s dumnezei.

27. Mare primejdie ne vine, Din acest fapt. Vedeți dar, bine, Cum că a noastră meserie, Disprețuită o să fie, Templul Dianei socotit Ca un nimic și, negreșit, Faima Dianei – cea cinstită În toată lumea – nimicită.”

28. Aceste vorbe i-au umplut De furie și-au început Să strige-apoi, cu toți, în cor: „Diana Efesenilor Este măreață!” De îndată,

29. Cetatea fost-a tulburată. Au năvălit toți, într-un gând, În teatru, după ei târând, Pe doi Macedoneni – cei care Mergeau cu Pavel, în lucrare. Gaiu și Aristarh erau Aceia care-l însoțeau Pe Pavel; ei au fost aduși La teatru și, în față, puși.

30. Pavel, îndată, a voit Ca să vorbească, negreșit, Mulțimii cari s-a adunat, Numai că nu a fost lăsat, De ucenici. Mulți din cei cari

31. Erau, în Asia, mai mari, Prieteni pentru că-i erau, Să nu se ducă, îl rugau, La teatru, unde adunată Era mulțimea-nfuriată.

32. Unii strigau una-ntr-un fel, Iar alții, alta, în alt fel. Lumea era învălmășită, Dar mai ales nedumerită, Căci foarte mulți nici nu știau De ce, acolo, se aflau.

33. În fața gloatei, înadins, Pe Alexandru, l-au împins Iudeii. El, semn, a făcut, Cu mâna, însă, n-a putut Ca să vorbească-n apărare,

34. Pentru că-ntreaga adunare, Că e Iudeu, a observat, Și două ceasuri au strigat, Cu toții, după voia lor: „Diana Efesenilor

35. E mare!” Dar, a reușit Un logofăt, de-a potolit Gloata, când zise: „Ascultați, Voi, ai Efesului bărbați! E cineva, printre voi, care Nu știe cum că păzitoare E-a Efesenilor cetate, A templului celei aflate La mare cinste, printre zei, Precum și a chipului ei Care, din ceruri, a căzut, Cum toată lumea a văzut? Noi, pe Diana, o cinstim – Cum bine știți – și-o preamărim.

36. Deci, dacă nu tăgăduiește Nimeni, acest fapt, trebuiește, De-ndată, să vă potoliți, Ca nu cumva să săvârșiți Ceva greșit. Seama luați,

37. Pentru că sunt nevinovați Acei pe care i-ați adus. N-au jefuit templul, n-au spus Vorbe de hulă-n fața voastră Să-nfrunte pe zeița noastră.

38. Deci, dacă despre cineva, O plângere, are – cumva – Dimitrie și toți ai lui, Timp potrivit, acuma, nu-i, Căci sunt zile de judecată, Puse anume, și-o să poată Să se pârască – mă gândesc – Unii pe alții, cât poftesc,

39. Atuncea. Dar, dacă umblați După ceva, să așteptați Ca adunarea legiuită, O hotărâre potrivită, Să poată da. Acum, să știți,

40. Că noi, putem, învinuiți, Pentru răscoală, ca să fim, Fiindcă iată, nu găsim Motive să îndreptățească Această zarvă, nefirească.”

41. După ce vorbele-a sfârșit, Mulțimile s-au risipit.