Faptele Apostolilor 5 BIV2014

1. A fost un om căsătorit, Cari, Anania, s-a numit. Safira îi era soție. Cei doi vândură o moșie

2. Și-apoi, din prețul dobândit, S-au înțeles de au oprit O parte. Restul l-a adus Chiar Anania, și l-a pus,

3. Apostolilor, la picioare. Petru i-a zis, plin de-ntristare: „O, Anania, ce-ai făcut? De ce, Satana ți-a umplut, Inima, ca să minți, acum, Pe Duhul Sfânt? Să spui dar, cum, Prețul acelei moșioare, Tu l-ai ascuns? Nu era, oare,

4. Moșia ta, de n-o vindeai? Tu crezi, oare, că nu puteai Să faci, numai ceea ce vrei – După-al tău plac – cu prețul ei? În inimă-ți, cum s-a putut, Astfel de gând, de s-a născut? Nu minți pe oameni – îți spun eu! – Ci tu Îl minți pe Dumnezeu!”

5. Când vorbele i-a auzit, Jos a căzut și a pierit. O mare frică i-a umplut, Pe-aceia care au văzut Tot ceea ce s-a întâmplat.

6. Câțiva flăcăi l-au ridicat, Pe Anania, de pe jos, L-au învelit și-apoi l-au scos Afară, de l-au îngropat.

7. După trei ceasuri, a intrat Nevasta sa, fără să știe

8. Ce s-a-ntâmplat. „Să îmi spui mie”, Îi zise Petru, „cu atât Ați dat moșia?” „Da, cu-atât” – Răspunse ea. El zise-apoi:

9. „V-ați înțeles deci, între voi Și, Duhul Domnului, voiți – Acuma – să Îl ispitiți? Acei care l-au îngropat, ‘Nainte doar, pe-al tău bărbat, La ușă sunt – ia seama bine! – Și te vor duce și pe tine!”

10. Safira-i căzu la picioare Și-și dete ultima suflare. Flăcăi-ndată au luat-o Și-au dus-o, de au îngropat-o

11. Lângă-al ei soț. O frică mare Cuprinse-ntreaga adunare, Și pe acei care-au aflat Tot ceea ce s-a întâmplat.

12. Noroadele se adunau Lângă apostoli, căci vedeau Minuni și semne-nfăptuite, Prin ei, și boli tămăduite. În al lui Solomon pridvor Ședeau, în fața tuturor,

13. Dar nimeni nu a cutezat Ca să se fi apropiat – Dintre ceilalți – de a lor ceată. Doar gloata era încântată Și-i lăuda, în gura mare;

14. Iar numărul acelor care Credeau în Domnul, a sporit.

15. Credința lor s-a întărit, Până-ntr-atât, că îi luau Pe cei bolnavi și îi scoteau Pe uliță, pe paturi puși Sau pe-așternuturi doar aduși, Gândindu-se că numai dacă, Umbra lui Petru o să treacă Peste aceștia, destul este.

16. Noroadele, prinzând de veste, Din satele din jur porniră Și, la Ierusalim, veniră Cu-ai lor bolnavi, cu îndrăciți, Și toți au fost tămăduiți.

17. Dar iată că preotul mare, Cu toți ai săi, deci cu cei care Alcătuiau gruparea lor – Partida Saducheilor – De pizmă plini, s-au ridicat

18. Și-n temniță i-au aruncat, Pe-apostoli. Dar, un mesager

19. Al Domnului, trimis din cer, În miez de noaptea, a deschis Ușa, la temniță, și-a zis

20. După ce-i slobozi: „Plecați! În Templu, să vă așezați Și să vestiți – poruncă este! – Cuvintele vieții aceste,

21. Norodului.” Ei au plecat Și-n zorii zilei au intrat În Templu, începând să-nvețe Poporul și să dea povețe. Pe ne-așteptate, a venit Marele preot, însoțit De toți bătrânii. Imediat, Soborul, el a adunat Și-a pus aprozi ca să se ducă, La temniță, și să-i aducă,

22. Pe-apostoli. Grabnic au plecat Aprozii, dar nu i-au aflat Pe-ntemnițați. Când au venit, La Templu, astfel au vorbit:

23. „Am fost la temniță și, iată Că am găsit-o încuiată, Iar ceata păzitorilor Ședea-naintea ușilor. Noi, ușile-am desferecat Și înlăuntru am intrat; Însă, pe nimeni, n-am găsit.”

24. Când aste vorbe-au auzit, Și căpitanul Templului Și preoții norodului, S-au privit lung și au rămas Înmărmuriți și fără glas. Despre apostoli, nu știau Ce să mai creadă și-ncercau Să vadă ce fel de urmări Avea-vor aste întâmplări.

25. Un om veni, atunci, și-a zis: „Acei pe care i-ați închis, În Templu sunt, de dimineață, Și, pe noroade, le învață.”

26. Când căpitanul Templului Auzi spusa omului, Luă aprozii și s-a dus, De pe apostoli, i-a adus, Dar nu cu sila, căci erau Înspăimântați și se temeau De gloatele furioase, care Puteau, cu pietre, să-i omoare.

27. Apoi, au fost înfățișați Soborului, și întrebați De către preotul cel mare:

28. „Dar nu v-am poruncit noi, oare, Ca în ăst Nume, să-ncetați, Pe oameni, să-i mai învățați?! Voi, dimpotrivă – ce-ați făcut? – Ierusalimul l-ați umplut Cu-nvățături și căutați, Asupră-ne, să aruncați Sângele omului acel.”

29. Petru – și-apostolii, la fel – Răspunseră: „Noi judecăm Căci trebuie să ascultăm, Mai mult, de Domnul, tot mereu, Decât de oameni. Dumnezeu,

30. Pe-Acel Iisus, L-a înviat – Pe-Acel pe cari L-ați atârnat Pe lemn, și L-ați ucis apoi.

31. Pe-acel Iisus – aflați dar, voi – Că Dumnezeu L-a ridicat Cu-a Sa putere. L-a-nălțat Și L-a făcut Mântuitor Precum și Domn al tuturor, Ca pocăință-n acest fel, Să-i poată da, lui Israel; Și, de asemenea, iertare Pentru păcat, la fiecare.

32. Iar noi, la lucrurile-aceste, Martori suntem; și martor este Și Duhul Sfânt, de Domnul dat, Celor care L-au ascultat.”

33. Când aste vorbe-au auzit, Tăiați, la inimi, s-au simțit Și-au căutat un mod în care Ar fi putut să îi omoare.

34. Atunci, un Fariseu numit Gamaliel, om prețuit De preoți dar și de popor – Care era și-nvățător În ale Legii – s-a sculat, În plin Sobor, și-a cuvântat – Dar nu-nainte ca să ceară, Pe-apostoli, să îi scoată-afară:

35. „Acum, bărbați israeliți, Seamă luați, la ce voiți A face ăstor oameni. Voi

36. Mai știți că, nu de mult, la noi, Se ridicase cineva Spunând că el este ceva. Teuda, omul s-a numit, Iar lui, i s-au mai alipit, Cam patru sute de bărbați; Dar toți au fost împrăștiați, După ce-a fost ucis Teuda.

37. Apoi, Galileanul Iuda – Pe vremea-nscrierii – la fel, Norod mult trase după el. Însă, cum știți, când a pierit, Cei ce-l urmau s-au risipit.

38. Acuma, iată ce vă spun: Găsesc că lucrul cel mai bun, Este ca înțelepți să fiți. De-aceea, nu mai necăjiți Oameni-acești. Dați-le pace! Să nu aveți cu ei de-a face, Căci dacă astă încercare, Sau altfel spus – astă lucrare – Din partea lor este pornită, Are să fie nimicită.

39. Dar dacă-i de la Dumnezeu, N-o nimiciți voi, vă spun eu! Să nu vă pomeniți luptând, Cu Dumnezeu.” Atuncea când

40. Cuvintele i-au auzit, Întreg Soborul a sfârșit Prin a îl asculta. Apoi, Pe-apostoli i-au chemat ‘napoi; Să-i bată cu nuiele-au pus, Iar după ce-n al lui Iisus Nume, opritu-i-au să-nvețe, Norodul și să dea povețe, I-au slobozit. Ei au plecat,

41. Și foarte mult s-au bucurat Fiindcă sunt învredniciți A fi și ei, batjocoriți, Pentru-al Lui Nume. Ne-ncetat,

42. De-atunci, norodu-au învățat. În orice loc s-ar fi găsit, Mereu, au propovăduit Și tuturor, veste, au dus, De Evanghelia lui Iisus.