Amos 5 BIV2014
1. Să ascultați acest cuvânt, Să ascultați ăst jalnic cânt, Pe cari îl fac casei pe care Neamul lui Israel o are!
2. „Iată, a lui Israel fiică Picat-a și nu se ridică. Trântită la pământ e ea Și n-o ridică nimenea.”
3. Așa a zis Cel cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Cetatea care o să poată, Oameni, o mie, ca să scoată La luptă, va mai rămânea Doar cu o sută. Apoi cea Care, la luptă, o să poată, Oameni, o sută, ca să scoată, Cu zece doar va rămânea, Din ceata pe cari o avea, Ieșită din casa pe care Neamul lui Israel o are.”
4. Domnul a zis în acest fel Apoi, casei lui Israel: „Hai, căutați-Mă! Veniți, Căci doar așa o să trăiți!
5. Nu spre Betel vă îndreptați Și nu Ghilgalu-l căutați! Nu spre Beer-Șeba treceți voi! Căci în robie, dus apoi, Va fi Ghilgalul negreșit, Iar tot Betelul nimicit.
6. Pe Domnul căutați-L voi Ca să trăiți astfel apoi! Vă temeți, să nu vină foc Care să mistuie-acest loc – Neam al lui Iosif – de îndat’, Fără ca să se fi aflat Nimeni, atuncea, la Betel Pentru a stinge focu-acel!
7. Vă temeți voi, care schimbați Dreptu-n pelin și-apoi călcați Tot adevărul în picioare, Făr’ ca vreo urmă de mustrare, În cugete, să fi avut!
8. Domnul e Cel care-a făcut Cloșca cu pui. Apoi – la fel – Și Orionul, tot de El A fost făcut. Apele care Se află-n necuprinsa mare, De către El, chemate sânt, Să le reverse pe pământ. El este cunoscut în lume, Căci „Domnul”, este al Său Nume.
9. Ca fulgerul, El îi lovește Pe cei tari și îi prăpădește, Iar peste cetățui, de-ndată, Al nimicirii val se-arată.”
10. Ei îl urăsc pe-acela care Îi mustră pentru-a lor purtare, Iar de cel care le-a vorbit Din inimă, ei s-au scârbit.
11. Pentru că în picioare, voi Călcați pe cel sărac și-apoi – După ce v-ați purtat astfel – Luați și grâul de la el, Iată dar ce o să pățiți: Degeaba, case vă zidiți Din pietrele cele cioplite, Căci n-au să fie locuite! Măcar că vii bune aveți, Din vinul lor, nu o să beți!
12. Nelegiuiri multe-ați făcut. Păcatele vi le-am văzut Și fără număr s-au vădit. Pe cel drept, voi l-ați asuprit. Mită mereu ați tot luat Și în picioare ați călcat – Nepăsători – dreptul pe care Acela ce-i sărac îl are.
13. Iată ce trebuie să facă Cei înțelepți, acum: să tacă, Pentru că vremile sunt rele Și se arată timpuri grele.
14. De rău, voi să vă depărtați Și binele să-l căutați, Pentru ca astfel să trăiți Și ocrotire să primiți Din partea Domnului pe care, Drept Dumnezeu, oștirea-L are! Dacă veți face-așa, apoi, Al oști Domn va fi cu voi!
15. Răul, urâți-l și fugiți! Doar binele, să îl iubiți, Căci poate-atunci, Cel cari, mereu, E al oștirii Dumnezeu Va avea milă de-a cea viță Ce-i a lui Iosif rămășiță.
16. De-aceea, Domnul tuturor Și Dumnezeu al oștilor – Acela care S-a vădit Atotputernic – a vorbit: „În toate ale lor piețe Se vor vedea doar triste fețe; La fel, pe ulițele lor, Suspinele bocetelor Au să se-audă-năbușit, Zicând, „Vai! Vai!”, necontenit. Acela care e plugar Va fi chemat la jale, iar Cel care știe să bocească Va fi chemat s-alcătuiască Jelanii pentru morți. În vie,
17. Un mare bocet o să fie, Când Eu voi trece printre voi” – A mai spus Dumnezeu, apoi.
18. Vai de cei care se vădesc Că, „ziua Domnului”, doresc! La ce vă așteptați voi, oare, De la a Domnului zi mare? Când acea zi are să vină, Beznă va fi ea, nu lumină.
19. Veți fi precum omul cel care Fuge – speriat – de-un leu, dar are Să întâlnească-un urs de-ndat’, Iar când crede că a scăpat – În curtea sa când se găsește Și când, de zid, se sprijinește – Un șarpe va veni la el Și-l va mușca pe omu-acel!
20. Când ziua Domnului se-arată, Nu va fi ea, întunecată? Când va veni ea, peste fire, Are să aibă strălucire? Sau când în lume o să vină, Nu-i beznă, în loc de lumină?
21. Urâte-Mi sunt zilele care Le aveți voi, de sărbătoare! Văzut-am, de atâtea ori, Ce adunări de sărbători Știți voi ca să aveți, mereu! De-aceea, nu le sufăr Eu!
22. Jertfe Îmi dați, ce se socot A fi drept ardere de tot; Apoi Mi-aduceți daruri care Menite sunt pentru mâncare. Degeaba-Mi dați jertfele-acele, Căci n-am nici o plăcere-n ele. Iată, vițeii îngrășați, Pe cari veniți ca să Mi-i dați Drept jertfe care au menire De jertfe pentru mulțumire, Nu-Mi sunt pe plac și nu-Mi priesc; De-aceea, nici nu îi privesc.
23. Vuietul cântecelor tale, Ține-l departe de-a Mea cale! Nu pot s-ascult – neîndoios – Sunetul de-alăute scos!
24. Dreptatea curgă ca un râu Și-asemenea unui pârâu, Neprihănirea arătată Să nu vă sece niciodată!
25. Jertfe și daruri de mâncare Mi-ați dăruit voi Mie oare, Când în pustie v-ați aflat Și patruzeci de ani ați stat? Îmi spune tu, casă pe care Neamul lui Israel o are, Ce jertfe tu Mi-ai dăruit, Când prin pustiu ai rătăcit?
26. Voi, pe Sacut o să urcați, Ca să vă puneți împărați, Iar pe Caivan, idoli la care, Mereu aduceți închinare. Îi ridicați ca pe o stea Ce este a aceluia Pe care – precum am văzut – Drept dumnezeu vi l-ați făcut.
27. De-aceea, vreau ca să se știe Că vă voi duce în robie. Dincolo de Damasc apoi, Am să vă duc, robi să fiți voi. Așa va fi căci, negreșit, Domnul e Cel care-a vorbit, Iar Numele-I răsunător E „Dumnezeul oștilor”!”