Logo
🔍

Daniel 4 BIV2014

« Copacul cel mare

1. „Iată, eu – Nebucadențar – Am hotărât ca să scriu iar, La toți cei care au să fie Pe-ntinsa mea împărăție, Indiferent de limba lor, De al lor neam sau de popor: Din parte-mi, celor ce ascultă A mea scrisoare, pace multă!

2. Acum, cu cale am găsit Că este timpul potrivit Ca să vă fac de cunoscut Minunile ce le-a făcut, În fața mea, Cel cari, mereu, E Prea Înaltul Dumnezeu.

3. Mari sunt minunile văzute Și semnele de El făcute! Apoi, a Lui împărăție Are să țină pe vecie, Iar stăpânirea-I se vădește, Din neam în neam, că dăinuiește!

4. Eu – Nebucadențar – trăiam În liniște și mă aflam La casa mea, în patul meu Și fericit mă aflam eu.

5. Un vis, atuncea, am visat Și tare m-am înspăimântat. De gânduri fost-am urmărit Și de vedenii hăituit Îmi era duhul. Ce-am văzut – În vis – de groază m-a umplut.

6. Apoi în zori, cum m-am trezit, Să mi se-aducă-am poruncit, Toți înțelepții cei pe care Ținutul Babilon îi are, Ca visul să mi-l tălmăcească.

7. Au început ca să sosească, Îndată, marii vrăjitori, Mai mulți Haldei și ghicitori, Precum și cei ce se vădesc Că-n stelele din cer citesc. Visul, atunci, le-am povestit, Dar ei nu mi l-au tâlcuit.

8. Apoi, un om s-a-nfățișat Cari, Daniel, era chemat – Sau Beltșațar, cum i-am zis eu, După cel ce-mi e dumnezeu. Eu am văzut că omu-acel Un duh anume-avea în el. Erau un duh, precum vădeau Doar dumnezeii sfinți că au. I-am povestit ce am visat Și-apoi astfel am cuvântat:

9. „Voiesc a-ți spune ceva iar, Anume, ție, Beltșațar, Căci tu ești căpetenia care Ceata de vrăjitori o are. În tine – precum am văzut – Este un duh ce e știut Că-l stăpânesc numai acei Cari se vădesc sfinți dumnezei. Nu-i nici o taină ce-ar putea Fi, pentru tine, mult prea grea. Iată dar, ce am eu de zis: Vedeniile-avute-n vis, Să mi le tâlcuiești de-ndat’.

10. În patul meu, când m-am aflat, Un copac mare am văzut, În mijloc de pământ crescut. Acel copac ce l-am zărit, Foarte înalt s-a dovedit.

11. El a crescut, fără-ncetare, Și s-a făcut puternic, mare. Atât de mult s-a tot întins, Până când cerul l-a atins. Văzut fusese vârful lui, Din capătul pământului.

12. Frunza-i era foarte frumoasă, Iar în coroana-i rămuroasă, Era un rod îmbelșugat. Hrană, în el, toți au aflat. Fiarele câmpului veneau Și-n umbra lui se-adăposteau, Iar păsările cerului Își făceau cuib în frunza lui. Orice făptură vie – iată – Găsea în el, hrană bogată.

13. În patul meu, când am șezut, Eu în vedenie-am văzut Că un străjer sfânt a venit, Din ceruri, și-astfel a vorbit:

14. „Tăiați copacul cel frumos! Roada, i-o risipiți, pe jos! Frunzișul lui să-l scuturați Și ramurile să-i tăiați, Iar păsările cerului Și fiarele pământului Care în preajmă-i s-au aflat, Îndepărtați-le de-ndat’!

15. Lăsați trunchiul copacului, Precum și rădăcina lui! Lăsați-le așa cum sânt, Ca să rămână la pământ! Cu lanț de fier și de aramă, Legați-l ca – de bună seamă – Să zacă-n iarba câmpului, Udat de roua cerului! Locul în care va ședea, Să îl împartă, va avea, Cu toate fiarele ce sânt Pe fața-ntregului pământ.

16. Inima lui – inimă care Este de om – atuncea are A se preface, stând afară, Pe câmp, în inimă de fiară Și șapte vremi, în acest fel, Apoi, vor trece peste el.

17. Această hotărâre dată Asupra lui, a fost luată Acum, în sfatul străjilor, Căci înaintea sfinților, La cale a fost pusă ea, Pentru că-n acest fel se vrea Să știe cei vii care sânt Pe fața-ntregului pământ, Căci Cel Prea-Nalt Se dovedește – Neîncetat – că stăpânește Asupra-mpărățiilor Ce sunt ale oamenilor Și că necontenit va face, Cu ele, după cum Îi place, Punând în fruntea lor să stea Pe-acela pe care îl vrea, Căci îl înalță, ne-ndoios, Pe omul cel de mai de jos!”

18. Acesta-i visul, așadar, Pe cari eu – Nebucadențar, Cel ce sunt pus drept împărat – Visatu-l-am, în al meu pat. Acuma Beltșațar, pe tine, Eu te-am chemat, aici, la mine, Ca visul să mi-l deslușești Și al lui tâlc să mi-l vestești. Toți înțelepții cei pe care Marea-mi împărăție-i are, Neputincioși s-au dovedit, Căci ei nu mi l-au tâlcuit. Tu însă poți – cum văd prea bine – Pentru că numai tu, în tine, Ai duhul pe cari îl vădeau Doar dumnezeii sfinți că-l au.”

19. Atuncea, Daniel – numit Și Beltșațar – a stat uimit O clipă, și s-a arătat Că-n gânduri este tulburat. În urmă, Nebucadențar Îi zise astfel: „Beltșațar, Să nu te tulbure ce-am zis Și nici tâlcul din al meu vis!” După aceea, Beltșațar I-a spus lui Nebucadențar: „Vai, împărate, domnul meu, Visul acesta, îl vreau eu Pentru cei care se vădesc Vrăjmași ai tăi! Apoi doresc Ca tâlcuirea lui să fie A celor ce-ți sunt dușmani ție!

20. Copacul care l-ai văzut Că s-a-nălțat și a crescut, Necontenit, încât se-ntinse Și cu-al său vârf ceru-l atinse, Văzându-se-nălțimea lui Din capătul pământului;

21. Copacu-acela rămuros, Cu un frunziș foarte frumos; Copacu-n cari era aflată, Mereu, o hrană-mbelșugată, În umbra căruia veneau Fiarele și se-adăposteau, Iar păsările cerului Își făceau cuib în frunza lui;

22. Copacu-acela, să știi bine Că te închipuie pe tine. Tu ești cel cari, neîncetat, Ai tot crescut și te-ai ‘nălțat. Atât de mult tu te-ai întins, Încât și cerul l-ai atins Și-n a ta stăpânire sânt Și marginile de pământ.

23. Tu, împărate, l-ai zărit Pe un străjer care-a venit De sus, din ceruri, și-a strigat: „Tăiați copacul, de îndat’! Jos, la pământ, să îl trântiți – Degrabă – și să-l nimiciți! Lăsați trunchiul copacului, Precum și rădăcina lui, Ca să rămână-așa cum sânt! Lăsați-le dar, în pământ! Lanțuri de fier și de aramă, Puneți pe trunchi – de bună seamă – Și-n iarba câmpului, legat, De rouă să fie udat! Locul în care va ședea, Să îl împartă, va avea, Cu toate fiarele ce sânt Pe fața-ntregului pământ, Căci șapte vremi, în acest fel, Au să se scurgă peste el.”

24. Iată acum, ce-a însemnat Visul pe care l-ai visat Iată ceea ce – negreșit – Cel Prea Înalt a pregătit Și-n scurtă vreme, se vădește, Asupră-ți, că se împlinește.

25. De-aceea, trebuie să știi Că izgonit tu ai să fii, Din mijlocul oamenilor. Vei sta alături fiarelor, Iar hrana ta are să fie Doar iarba verde, din câmpie, Căci îți vor da iarbă apoi, Așa precum se dă la boi. De roua cerului, udat Ai să fii tu, neîncetat, Și șapte vremi – ia seama bine – Au să se scurgă peste tine, Până când tu vei fi putut Ajunge să fi priceput Că Cel Prea-Nalt Se dovedește A fi cel care stăpânește Asupra-mpărățiilor Ce sunt ale oamenilor Și că necontenit va face, Cu ele, după cum Îi place, Punând, în fruntea lor, să stea, Pe-acela pe care îl vrea.

26. Poruncile ce au fost date, În pace de a fi lăsate Atât trunchiul copacului Precum și rădăcina lui, Înseamnă că iar o să-ți fie Dată a ta împărăție, Atuncea când vei fi în stare Să-L recunoști pe-Acela care Se află-naltul cerului, Precum și stăpânirea Lui.

27. De-aceea iată, domnul meu, Sfatul pe care ți-l dau eu: Capăt să pui păcatelor, Precum și făr’delegilor Pe care tu le săvârșești! Neprihănit doar, să trăiești! Ai milă de nenorociți, De cei care sunt asupriți Și poate ai să reușești Ca fericirea să-ți lungești!”

28. Aceste lucruri au venit Degrabă, și s-au împlinit Lovind în Nebucadențar, Precum spusese Beltșațar.

29. Lunile prinseră a trece Și-abia s-au scurs douăsprezece, Când împăratul s-a urcat Pe-acoperiș, de s-a plimbat. În centrul Babilonului, Se înălța palatul lui.

30. Pe-acoperiș el s-a suit Și-n acest fel a glăsuit: „Dar Babilonu-acesta, oare, Nu e cetatea cea mai mare? Nu-i locul ce mi l-am dorit, Pe care mi l-a construit Puterea mea și bogăția, Ca să-mi slăvească măreția?”

31. Nici n-a sfârșit el de vorbit, Când, din înalt, s-a auzit Un glas puternic, răspicat, Cari în ăst fel a cuvântat: „Află-mpărate că, de-ndată, Împărăția ți-e luată!

32. De-aceea, iată, te vestesc Că am ca să te izgonesc Din mijlocul oamenilor! Vei sta alături fiarelor, Iar hrana ta are să fie Doar iarba verde din câmpie, Căci îți vor da iarbă apoi, Așa precum se dă la boi Și șapte vremi – ia seama bine – Au să se scurgă peste tine, Până când tu vei fi putut Ajunge să fi priceput Căci Cel Prea-Nalt se dovedește A fi Cel care stăpânește Asupra-mpărățiilor Ce sunt ale oamenilor, Punând, în fruntea lor, să stea, Pe-acela pe care îl vrea!”

33. Atunci, în clipa ‘ceea chiar, Văzut-a Nebucadențar Precum că fost-a împlinit Cuvântul ce i s-a vestit. Ajuns-a izgonit să fie Din marea lui împărăție, Din mijlocul oamenilor. Trăind alături fiarelor, Doar iarbă a mâncat apoi, Așa precum se dă la boi. Udat ajuns-a trupul lui, Numai de roua cerului. În urmă, părul i-a crescut Atât de mult, că s-a făcut Asemeni penelor pe care, Pe trup doar vulturul le are. Și unghiile i-au crescut Și-atât de mari i s-au făcut, Fiind asemeni ghearelor Neamului zburătoarelor.”

34. După ce vremea sorocită Ajunse de a fi-mplinită, Eu – Nebucadențar – de-ndat’, Ochii spre cer mi-am ridicat Și-n clipa ‘ceea am simțit Că mințile mi-au revenit. Pe Cel Prea-Nalt L-am lăudat Și-apoi L-am binecuvântat Pe-Acela care Se vădește Că-n vecii vecilor trăiește. El este cel cari peste fire Are întreaga stăpânire, Căci doar a lui împărăție, Din neam în neam, are să ție.

35. Toți oamenii pământului Nimic sunt înaintea Lui. El este Cel ce poate face, Mereu, doar după cum Îi place, Cu toată oastea cerului Și oamenii pământului. Nimeni nu poate să se ție În contră la a Lui mânie, Pentru că – iată – nimeni nu-i, Ca să Îi zică „Ce faci?”, Lui.

36. În vremea ‘ceea, mi-a venit Mintea-napoi și-am dobândit, Din nou, a mea împărăție, Cu slava și-a mea măreție. Sfetnicii mei – aceia cari Se dovedeau a fi mai mari – Veniră de m-au căutat Și am fost pus, iar, împărat. După aceea, am văzut, Puterea mea, cum a crescut.

37. Acum Eu – Nebucadențar – Slavă Îi dau și-L laud iar, Pe Împăratul cerului, Căci toate lucrurile Lui Adevărate sunt, mereu. Căile Lui, văzut-am eu Că drepte sunt, necontenit. Putere, El a dovedit, Pentru că să-l smerească știe, Pe cel ce umblă cu mândrie!”

»