Daniel 5 BIV2014
1. Cel care fost-a împărat – Și Belșațar era chemat – Dete-un ospăț la toți cei cari Erau slujbașii săi mai mari. Slujbași-aceștia se vădeau O mie-n număr că erau. Vin, la ospăț, ei au avut, Iar împăratul a băut, În fața lor, din vinu-acel.
2. De cheful vinului prins, el – Slujbașilor – porunci le-a dat, Ca să-i aducă de îndat’, Vasele cele minunate – Din aur și argint lucrate – Ce le răpise tatăl lui, Tocmai din Templul Domnului, Pentru că Nebucadențar Tată-i era lui Belșațar. Templul acesta, precum știm, Fusese la Ierusalim. A cerut vasele acela, Cu gândul ca să bea din ele El, precum și aceia cari Se dovedeau a fi mai mari, Cu soațele-mpăratului Și țiitoare de-ale lui.
3. Ai săi slujbași grabnic s-au dus, Și-apoi în față i-au adus Vasele cele minunate, Din aur, ce au fost luate Chiar de la Templul Domnului, Când jefuit-au Casa Lui – A Celui care e, mereu, Adevăratul Dumnezeu. Templul acela, precum știm, Fusese la Ierusalim. Luară vasele acele Și-n urmă, au băut din ele Și împăratul și cei cari Erau slujbașii săi cei mari, Cu soațele-mpăratului Și țiitoare de-ale lui.
4. Au băut vin și-au lăudat Idolii care s-au turnat Din aur, fier, argint și-aramă. Au lăudat – de bună seamă – Și dumnezei-nchipuiți, În piatră sau în lemn, ciopliți.
5. În acea clipă, au văzut O mână cum a apărut, ‘Naintea sfeșnicului. Ea – Pe tencuiala ce-o avea Zidul care a străjuit Acel palat – a scrijelit Niște cuvinte, de îndat’. Lucrul acest l-a observat Și împăratul, căci zărise Mâna aceea care scrise Ceva, atunci, pe tencuială.
6. A-ngălbenit – fără-ndoială – De spaimă, marele-mpărat, Iar gândul i s-a tulburat. Spaima aceea a făcut, pe loc, De i s-a desfăcut Strânsoarea-ncheieturilor Ce sunt ale șoldurilor Și-unul de altul, negreșit, Genunchi-atunci i s-au izbit.
7. În gura mare, a strigat, În urmă, marele-mpărat, Să vină ai săi vrăjitori, Cu cei care sunt cititori În stele, precum și cu cei Ce se vădeau a fi Haldei. Când toți în față-i au venit, În acest fel el le-a vorbit: „Cel care poate să citească Scrisul și să mi-l tălmăcească, Are să fie îmbrăcat În purpură și-i va fi dat Un lănțișor de aur care, La gât, ca să îl poarte, are. La cârmă, în împărăție, Al treilea el are să fie.”
8. Toți înțelepții cei pe care Ținutul Babilon îi are, Au încercat ca să citească Scrisoarea și s-o tălmăcească, Dar orișicât s-au străduit, Nici unul nu a izbutit.
9. Din pricina aceasta, iar Se-nspăimântase Belșațar. Groaza care l-a stăpânit, La față l-a îngălbenit. Ai săi, văzându-l, au rămas Încremeniți și fără glas.
10. Împărăteasa auzise Cuvintele ce le rostise Chiar împăratul și cei cari Erau în slujba lui mai mari. Îndată, ea s-a-nfățișat ‘Naintea lor și-a cuvântat: „Măria-ta, să ne trăiești Veșnic și să împărățești! Nu trebuie a fi mâhnit Și nici de gânduri, răvășit. Fața să nu-ți îngălbenească! Spaima să nu te cotropească!
11. Măria-ta, precum se știe, Este-n a ta împărăție, Un om. Află că omu-acel, Un duh anume are-n el, Un duh pe care îl vădeau Doar dumnezeii sfinți că-l au. Pe vremea-n care-a-mpărățit Al tău părinte, s-au găsit Pricepere, lumini – la fel – Și-nțelepciune-n omu-acel, Ce se vădea dumnezeiască, Peste puterea omenească. Află-mpărate Belșațar, Că tocmai Nebucadențar, În clipa-n care a văzut Cât este el de priceput, L-a pus, mai mare, peste cei Care se dovedeau Haldei, Peste cei cari sunt vrăjitori Sau sunt în stele cititori, Și peste cei care, din fire, Pricepere au, la ghicire.
12. Să știi dar că omul acel – Care se cheamă Daniel Și căruia, drept Beltșațar, Îi zise Nebucadențar – Ajuns-a a fi pus mai mare, Pentru priceperea ce-o are, Pentru acel duh ‘nalt vădit A fi în el și, negreșit, Pentru putința ce o are De-a lămuri orice-ntrebare, De a da tâlcul viselor, Precum și al lucrurilor Ce se arată încâlcite Și nu pot a fi deslușite. Cheamă-l – acum – pe Daniel, Căci o să-ți tâlcuiască el Cuvintele care s-au scris! Fă dar, așa precum ți-am zis!”
13. Îndată, slugile-au plecat Să îl aducă la palat, Pe Daniel. Când l-au găsit, La împărat au revenit, Care a cuvântat astfel: „Așadar, tu ești Daniel? Tu ești – așa precum știm noi – Unul din prinșii de război, Luat din Iuda, de-al meu tată?
14. Aflat-am despre tine – iată – Că ai un duh, precum vădeau Doar dumnezeii sfinți că au. Pricepere ai căpătat; Lumini, în tine-ai adunat Și-o-nțelepciune dovedită Că este nemaipomenită.
15. Adus-au înaintea mea, Pe înțelepți și-asemenea Pe cei care sunt vrăjitori Sau sunt în stele cititori, Ca scrierea să mi-o citească Și-n urmă să mi-o tâlcuiască. Oameni-aceștia n-au putut Să împlinească ce-am cerut.
16. Dar știu că tu te dovedești În stare ca să tâlcuiești Toate-ntrebările acela Ce se arată a fi grele. Acum, scrisul să mi-l citești Și-n urmă să mi-l tălmăcești. De vei putea, vei fi-mbrăcat În purpură și-ți va fi dat Un lănțișor, nemaivăzut, Care din aur e făcut, Ca să îl porți la gât. Să știi Că tu, al treilea, ai să fii Pus, în a mea împărăție. Iată ce cinste îți dau ție.”
17. Dar Daniel, către-mpărat, În acest fel a cuvântat: „Aceste daruri, le păstrează Și altora le-ncredințează! Totuși, scrisul eu ți-l citesc Și-apoi am să ți-l tălmăcesc.
18. Cel Prea Înalt care, mereu, E-adevăratul Dumnezeu, Lui Nebucadențar – cel care Îți este tată – slavă mare I-a dăruit. I-a dat tărie, I-a dat această-mpărăție Și-o strălucire minunată.
19. Mărimea care i-a fost dată Făcutu-l-a – cum ai văzut – În toată lumea, cunoscut. Popoarele neamurilor – Indiferent de limba lor – De-a lui putere, se temeau Și înainte-i tremurau, Căci împăratul a putut Să facă după cum a vrut, Pentru că viața omului Era-n mâna-mpăratului. Putea ucide sau putea, Cruțare vieții să îi dea. Putea să-nalțe pe acel Pe care îl ales el, Sau să coboare el putea Pe orișicine, cum voia.
20. Când duhul i s-a împietrit Și când mândrie a vădit – Căci inima i s-a-ngâmfat – Ajuns-a a fi alungat De la domnie, de îndată, Iar slava lui a fost luată.
21. În acest fel, s-a pomenit Precum că este izgonit Din mijlocul oamenilor. Apoi, asemeni fiarelor Ajunse-a fi inima lui, Iar locul împăratului S-a dovedit a fi-n pustie, Acolo unde – cum se știe – Măgari sălbatici se găsesc, Căci ei acolo viețuiesc. Doar iarba ce se dă la boi A fost mâncarea lui apoi, Și doar cu roua cerului Udat fusese trupul lui, Până când el a priceput Și până a recunoscut Căci Cel Prea-Nalt Se dovedește Singurul care stăpânește Asupra-mpărățiilor Ce sunt ale oamenilor, Și că El poate, precum vrea, Doar cui voiește, să le dea.
22. Deși îi ești fiu, Belșațar, Nu faci ca Nebucadențar, Căci inima nu ți-ai smerit, Cu toate că ai auzit Ce s-a-ntâmplat cu tatăl tău Și cât a dus-o el, de rău.
23. Tu – precum văd – ai cutezat Acuma, de te-i ridicat În contra Celui cari, mereu, E-al cerurilor Dumnezeu. Vasele-aflate-n Casa Lui – Vase-nchinate Domnului – ‘Naintea ta, tu ai cerut A fi aduse și-ai băut Din ele, tu și toți cei cari Sunt slujitorii tăi cei mari, Cu soațele-mpăratului Și țiitoare de-ale lui. Ați băut viu și-ați lăudat Idolii care s-au turnat Din aur, fier, argint și-aramă. Ați lăudat – de bună seamă – Și dumnezei-nchipuiți, Din piatră sau din lemn, ciopliți, Care nu văd, n-aud nimic Și n-au pricepere, vă zic! Nu ai dat slavă Domnului, Cel care are-n mâna Lui Suflarea ta. Căile tale Se află în mâinile Sale!
24. Tocmai de-aceea, a trimis El, astă mână care-a scris Cuvintele ce te-au speriat.
25. Iată ce scrie: „Numărat”, După aceea „Cântărit” Și-apoi, în urmă, „Împărțit!”
26. Acum, ascultă împărate, Și tâlcuirile ce-s date Ăstor cuvinte: „Numărat”, Să știi dar că a însemnat Că numărate îți sunt ție, Zilele tale de domnie. Căci Dumnezeul Cel de Sus, Capăt, domniei tale-a pus.
27. În cumpănă te-a „Cântărit” Și-astfel, ușor ai fost găsit!
28. Cuvântul „Împărțit” arată Că-mpărăția ți-e luată Și e-mpărțită Mezilor Și-asemenea și Perșilor!”
29. Îndată, Belșațar a dat Poruncă, de l-au îmbrăcat Cu purpură, pe Daniel. Un lănțișor de aur, el Primit-a, căci i l-au adus Și-apoi la al său gât l-au pus. Au dat de știre, să se știe Că Daniel are să fie Al treilea, drept cârmuitor, Peste împărăția lor.
30. Însă în noaptea ‘ceea chiar, Ucis căzut-a Belșațar, Cel care fost-a domnitor Al tuturor Haldeilor.
31. În urmă, Dariu a venit – Cari era Med – și a domnit. Șaizeci și doi de ani avea, Când împărat el ajungea.