Daniel 7 BIV2014

1. Era în cel dintâi an chiar, Când ajunsese Belșațar Să fie-ncoronat, pe torn, Drept împărat, în Babilon. În vremea ‘ceea, Daniel Un vis avut-a și la fel Multe vedenii i s-au dat, Pe când era în al său pat. În urmă, Daniel a scris Ceea ce a văzut în vis, Iar lucrurile însemnate Ce îi fuseseră-arătate, Pe larg le povestise el.

2. Iată dar, ce-a spus Daniel: „În visul meu, eu am zărit Cum vânturile-au izbucnit. Sunt cele patru vânturi care, Furioase, au suflat pe mare. Aceste izbucniri de vânt, Toate-ale cerurilor sânt.

3. Am mai zărit și patru fiare Cum au ieșit apoi, din mare. Fiarele ce au fost zărite De mine, sunt deosebite.

4. Fiara dintâi, văzut-am eu Că seamănă mult, cu un leu. Fiara aceea se vădea, Aripi de vultur că avea. Eu am privit-o până când Smulse îi fuseră, pe rând, Aripile ce le-a avut. După aceea, am văzut Că în picioare s-a sculat Și pe pământ apoi a stat, Precum un om. Ea a primit O inimă ce s-a vădit A fi de om. Am mai văzut

5. Că fiara ce a apărut A doua, a fi urs părea Și într-o rână ședea ea. Trei coaste, eu am mai văzut, În gura ei că a avut. În urmă, am mai auzit Un glas care i-a poruncit: „Scoală degrabă, și ascultă! Mănâncă de-acum, carne multă!”

6. După aceea, m-am uitat, Iar ceea ce am observat, Mi se păruse fioros, Căci aducea cu un pardos Care, pe spate, am văzut Că patru aripi a avut, Asemenea păsărilor Ce sunt ale cerurilor. Fiara aceasta se vădea Că patru capete avea. Și i s-a dat o stăpânire, Precum cerea a ei menire.

7. În visul care l-am avut În miez de noapte, am văzut Încă o fiară-ngrozitoare, Grozavă și-nspăimântătoare. Puternică fusese ea Și niște dinți de fier avea. Cu dinți-aceia, ea mânca, Sfărâma prada și călca Ce rămăsese în picioare. Ea era înspăimântătoare. Deosebită s-a vădit De celelalte, negreșit, Pe cari ‘nainte le-am văzut. Ea, zece coarne, a avut.

8. Atent, la coarne, am privit Și am văzut cum a ieșit Un corn mic care, așezat, În al lor mijloc s-a aflat. În fața lui, eu am văzut Trei coarne-apoi cum au căzut, Iar toate coarnele acele, Din primele, se vădeau ele. Cornul cel mic, am mai văzut Că ochi de om ar fi avut. O gură el a dobândit Și cu trufie a vorbit.

9. Plin de uimire eu ședeam Și aste lucruri le priveam. În urmă, am mai observat Cum scaune s-au așezat. Ele s-au dovedit să fie, Drept scaune pentru domnie. După aceea, a venit Un Om, de zile-mbătrânit. Acesta, jos, S-a așezat. Straiul cu cari era-mbrăcat, Alb ca zăpada se vădea. Și părul Său de-asemenea, A fi la fel de alb se-arată, Precum este lâna curată. Scaunul Lui, pentru domnie, Flăcări de foc păreau să fie, Iar roțile ce le avea, Un foc aprins mi se părea.

10. Un râu de foc eu am zărit, Din fața Lui cum a ieșit. Aceia care Îi slujeau, La mii de mii se numărau, Iar cei pe care i-am văzut În fața Lui că au șezut, De zece mii se dovedeau, Ori zece mii că se aflau. Apoi, în locu-acela, iată Că s-a ținut o judecată, Unde cărțile s-au deschis.

11. Eu mă uitam mereu – în vis – Din pricina cuvintelor Rostite în mod sfidător Și cu trufie de acel Corn ce fusese mititel. Cu-atenție, eu am privit, Până când fiara a pierit. În felu-acesta, am văzut Cum ea, ucisă, a căzut, Iar trupul i-a fost azvârlit În foc apoi și nimicit.

12. Și celelalte fiare-aflate În vis, ajuns-au dezbrăcate De-a lor putere, negreșit, Însă li s-a îngăduit Ca viața a le fi lungită, Pân’ la o vreme anumită.

13. În visul care mi s-a dat În miez de noapte-n al meu pat, Era un fiu al omului, Venind pe norii cerului. El a înaintat, grăbit, Spre Cel de zile-mbătrânit Și-n fața Lui S-a așezat.

14. Slavă – atuncea – I s-a dat Și o putere-mpărătească, Pentru ca Lui să Îi slujească Popoarele neamurilor, Indiferent de limba lor. Astfel, peste întreaga fire, El a primit o stăpânire Care, veșnică, se arată, Căci nu va pieri, niciodată.

15. Eu, Daniel, m-am tulburat Cu duhul și înspăimântat Am fost, de ceea ce-am văzut În visul pe cari l-am avut.

16. Atuncea, m-am apropiat De unul care s-a aflat În acel loc și i-am cerut Să-mi lămurească ce-am văzut. El, de îndată, mi-a vorbit Și visul mi l-a tălmăcit:

17. „Acele patru fiare mari Sunt patru împărați dar, cari Vor stăpâni peste pământ.

18. Însă aceia care sânt Sfinții Celui Prea-Nalt, primesc Împărăția și domnesc Din veșnicie-n veșnicie.”

19. În urmă, am dorit să-mi fie Tot adevărul deslușit, Despre ceea ce am zărit Și-anume despre-a patra fiară, Grozavă, care mă-nfioară, Căci avea gheare de aramă Și dinți de fier, de bună seamă. Cu dinți-aceia, ea mânca, Sfărâma prada și călca Ce rămăsese, în picioare, Căci fost-a înspăimântătoare.

20. De-asemenea, am mai dorit Ca să fiu bine lămurit Și despre coarnele acele Ce s-au vădit zece-a fi ele, Și despre cornul cel aflat În al lor mijloc așezat, În fața cărui au căzut Trei coarne-apoi, cum am văzut. Cornul acela îmi părea Precum că ochi de om avea. O gură el a dobândit Și cu trufie a vorbit. Cornul acela a crescut Și mult mai mare s-a făcut Decât erau coarnele-acele Care, în număr, zece-s ele.

21. Cornul acela, mai apoi, Le-a făcut sfinților război Și-n urmă el i-au biruit.

22. Dar Cel de zile-mbătrânit Dreptate-a făcut sfinților Celui Prea-Nalt și-n mâna lor, Dată a fost împărăția Și-astfel ei au luat domnia.

23. El mi-a vorbit, în urmă, iară: „Află dar că a patra fiară E cea de-a patra-mpărăție Ce pe pământ are să vie. Deosebită va fi ea, De restul, căci va sfâșia Întreg pământul. În picioare, Îl va călca – fără cruțare – Și-l va zdrobi, astfel, cu ele.

24. Apoi, prin coarnele acele – Cari zece sunt – sunt arătați Aceia care, împărați, Urmează ca să se ridice. După aceștia, pot a-ți zice Că va veni un altul. El Se va vădi că e altfel Decât sunt ceilalți împărați Cari înainte-i sunt aflați. Dintre toți împărați-acei, El are să doboare trei.

25. Pe Cel Prea-Nalt, fără-ncetare, Să Îl hulească doar, el are. Sfinții Celui Prea-Nalt, de el, Sunt asupriți în chip și fel. Vremuri și legea, să știți voi Că el le va schimba apoi. Sfinții, atunci, fi-vor luați Și-n ale lui mâini vor fi dați, Mai multe vremi cari, numărate, Vor fi trei vremi și jumătate.

26. După toate acestea – iată – Veni-va și o judecată. În urma ei, se va vedea Că stăpânirea i se ia. Aceasta fi-va prăbușită Și pe vecie nimicită.

27. Apoi, domniile aflate, Sub ceruri, au a fi luate. Împărățiile ce sânt Pe fața-ntregului pământ – Cari sunt ale-mpăraților – Date-au să fie sfinților Celui Prea-Nalt. A Lui domnie Are să țină pe vecie. Toate puterile vor sta În slujbă-I și-L vor asculta, Căci doar a Lui Împărăție, Fără sfârșit are să fie!”

28. În locu-acesta s-au sfârșit Vorbele ce le-am auzit. Eu, Daniel, m-am tulburat De gânduri și mi s-a schimbat Culoarea feței, negreșit. Dar tot ceea ce-am auzit. Cu mare grijă-am ascultat Și-n a mea inimă-am păstrat.