Logo
🔍

Daniel 8 BIV2014

«

1. Trei ani făcut-a Belșațar, Pe tron, ca împărat, când iar, Eu – Daniel – am căpătat Un vis care n-a semănat Cu cel dintâi ce l-am avut În vremea de la început.

2. În viziunea ce-o aveam, Mi se părea că mă aflam În Susa, chiar în capitală. Fusesem dar – fără-ndoială – În al Elamului ținut. Lângă un râu, eu am șezut, Care, Ulai, era chemat.

3. Atunci, ochii mi-am ridicat Și într-un râu eu am văzut Că un berbece a șezut. Berbecu-acela se vădea Precum că două coarne-avea. Înalte-au fost coarnele-acele, Însă când m-am uitat la ele – Așa după cum am văzut – Unul, mai mare, a crescut.

4. Cu coarnele, el împungea Către apus și-asemenea Spre miazăzi și, negreșit, Spre miazănoapte. N-am zărit Vreo fiară care ar putea Ca împotrivă să îi stea, Iar cei ce-n mână i-au căzut, Să scape, nu au mai putut. Acel berbece nu făcea Decât așa precum voia, Din pricina puterii care I se făcuse foarte mare.

5. Pe când atent eu am privit, Un țap iată că a venit, Din partea de către apus. Pe-ntreg pământul el s-a dus Apoi, și l-a cutreierat, Umblând pe el, în lung și-n lat. Dar de berbecele acel, Însă nu s-a atins defel. Țapul acele am văzut Cum că un corn mare-a avut, Chiar între ochi. El a venit

6. Pân la berbecul amintit, Berbec cari două coarne-avea Și-n apa râului ședea. Asupra lui s-a aruncat, Cu toată forța lui, de-ndat’.

7. Eu l-am văzut cum a venit Și-n urmă cum s-a repezit Peste berbec, cari nu putea Ca împotrivă să îi stea. A frânt și coarnele pe care Le-avea berbecu-acela mare. Jos, la pământ, l-a aruncat Și în picioare l-a călcat, Căci pe berbece nu putea Să îl mai scape nimenea.

8. Puternic, țapul s-a făcut, Dar când putere a avut Și-a frânt cornul acela mare. După această întâmplare, În locul lui, eu am văzut Că patru coarne i-au crescut. În patru vânturi îndreptate, Sunt coarnele noi, arătate.

9. Apoi, dintr-un corn, am văzut Cum un alt corn mic a crescut. Cornul acela s-a mărit Spre miazăzi, spre răsărit Și înspre țara minunată.

10. După aceea, dintr-odată, Până la cer s-a înălțat Și un război el a purtat Cu oștile cerurilor. O parte din oștirea lor, A doborât-o la pământ, Cu stelele cari cu ea sânt Și în picioare le-a călcat.

11. În urmă, el s-a înălțat Și a ajuns pân’ la cel care Peste oștire-a fost mai mare, Smulgându-i jertfa necurmată, Spurcându-i astfel totodată, Locul locașului său sfânt.

12. Toți cei care în oaste sânt, Pedeapsă-n urmă-au suferit, Pentru păcatul săvârșit, Față de jertfa arătată Precum că este necurmată. Jos adevăru-a fost zvârlit, De cornul care-a izbutit În tot ceea ce a făcut.

13. Un sfânt, apoi, a început A glăsui și, de îndat’, Alt sfânt apoi l-a întrebat: „Spune-mi, în câtă vreme, oare, Se va-mplini vedenia care Privește jertfa necurmată? Deci, când va fi ea desființată? Apoi, în câtă vreme, oare, Se va-mplini vedenia care Arată cu deosebire Spre-a urâciunii pustiire? Și până când, călcate sânt Oștirea și Locașul sfânt?”

14. „Iată, din ale vremii file, Sunt două mii trei sute zile Care vor trece” – zise el – „Sau altfel, despre timpu-acel, Înseamnă că o să vedeți Atâtea seri și dimineți. Abia atuncea, negreșit, Locașul sfânt e curățit!”

15. Pe când eu, Daniel, aveam Vedenia și căutam Să o pricep, am observat Că-n față mi s-a arătat, Ca din senin, cineva care, Om îmi părea, la-nfățișare.

16. Un glas de om, am auzit, Iar glasu-acela a venit Din mijlocul apei pe care Râul, chemat Ulai, o are. Puternic, glasul a strigat Și-n acest fel a cuvântat: „Gavrile, tălmăcește-ndată, Vedenia ce a fost dată!”

17. Spre mine, el s-a îndreptat Și-atuncea, m-am înspăimântat. Jos, la pământ, eu am căzut, Dar el, atunci când m-a văzut, Îmi zise: „Fiu al omului, Iată, vremea sfârșitului Arată astă viziune. Ia seama, la ce îți voi spune!”

18. Pe când vorbea, eu am picat, Jos, la pământ, și-am leșinat. El m-a atins însă, și-apoi M-a așezat iar, înapoi, În locu-n care am mai stat

19. Și-n acest fel a cuvântat: „Am să-ți arăt ce va să fie În vremea ‘ceea de mânie, Căci viziunea – negreșit – Privește vremea de sfârșit.

20. Berbecele ce l-ai văzut – Cari două coarne a avut – Închipuie pe-aceia cari Sunt peste Mezi și Perși mai mari, Deci pe-mpărații Mezilor Și-asemenea ai Perșilor.

21. Țapul acela – să se știe – E-a Greciei împărăție. Cornul – pe care l-ai văzut Chiar între ochi că i-a crescut – Este al ei prim împărat.

22. Prin coarnele ce s-au săltat În locul cornului știut Că între ochi i-a fost crescut – Dar a fost frânt – sunt arătați, Apoi, alți patru împărați. Ăști împărați ce au să vie, Din neam de Greci, toți, au să fie. Dar după cum se va vedea, Așa puteri, nu vor avea.

23. Când timpul lor va fi trecut Și când cei răi vor fi umplut Măsura făr’delegilor, Se va ivi, în locul lor, Altul. Viclean, nerușinat Se va vădi ăst împărat.

24. Nu prin puterea ce o are El însuși, o să fie tare; Dar pustiiri de necrezut Va face, cum nu s-au văzut. În toate o să izbutească: Pe cei tari, o să-i nimicească Și va cădea, alături lor, Chiar și poporul sfinților.

25. El are ca să propășească Și are ca să izbutească În viclenii. De-aceea, el Inima-și va-ngâmfa astfel. Mulți dintre cei obișnuiți Ca să trăiască liniștiți, Vor fi pierduți atunci de el. Când va veni timpul acel, O să cuteze, mai apoi, Ca să pornească un război, Cu Domnul domnilor. Dar el Nu-nvinge în războiu-acel, Pentru că fi-va nimicit Fără să fi intervenit Vreo mână omenească. Iată –

26. De-asemeni – e adevărată Vedenia ce ți s-a dat, Când zilele s-au numărat, De care, știre, voi aveți, Că vor fi seri și dimineți. Dar acest vis, să te grăbești, Acuma să-l pecetluiești, Pentru că vremi îndepărtate, Prin el, fuseseră-arătate.”

27. Eu, Daniel, am leșinat Și am căzut bolnav, la pat, Mai multe zile, după care M-am ridicat iar, în picioare. După aceea, mi-am văzut De treburi, ca la început, Și astfel eu m-am apucat De lucrul meu, pentru-mpărat. Eram uimit de ce-am văzut, Dar nimenea nu a știut.

»