Eclesiastul 1 BIV2014

1. De la Ierusalim plecat, Cuvântul unui împărat Prin valul vremii a pătruns, Iar astăzi e la noi ajuns. Acuma deci, atenți să stați, Dacă doriți să-l ascultați: „Eclesiastul fost-am eu, Iar David este tatăl meu. Să mă asculte tot poporul, Căci sunt Propovăduitorul!

2. Văd lipsă de înțelepciune – Totul e doar deșertăciune! E orice lucru, pieritor – Supus deșertăciunilor.

3. M-am întrebat: „Ce folos are Un om, din truda lui, sub soare?”

4. Un neam se trece, altul vine, Pământul însă se va ține, În veșnicie pe picioare.

5. Iată că soarele răsare, Apune și aleargă iară De unde-a pornit prima oară, Să reînceapă altă zi.

6. Vântul suflă spre miazăzi; Se-ntoarce-apoi spre miazănoapte Cu ale palelor lui șoapte. ‘Napoi, revine peste fire, Veșnic făcând astă rotire.

7. Spre mare, râurile toate Se-ndreaptă. Apa lor nu poate Să umple a ei gură largă, Ci spre izvoare, iar, aleargă Din nou să curgă înspre mare.

8. În necurmată frământare Sunt lucrurile. Ochiul meu, Chiar dacă le-ar privi mereu, Nu se mai satură privind Și nici urechea auzind.

9. Tot ce a fost, are să fie Din nou, în vremea ce-o să vie. Tot ceea ce a fost făcut, Iar se va face. Am văzut Cum că nimic nu-i nou sub soare.

10. De e vreun lucru despre care S-ar putea spune: „În sfârșit, E ceva nou, neîntâlnit. Priviți! Este făcut cu rost!”, Acela născocit a fost, Cu multe veacuri, mai ‘nainte.

11. Nimeni nu-și mai aduce-aminte De tot ce fost-a în trecut, Iar despre ce s-a petrecut Acum – sau despre ce-o să fie – Nicicând n-are să se mai știe, Căci întâmplările din urmă Nu au să lase nici o urmă Pe cerul lumii azuriu, Ființelor de mai târziu.

12. Primiți acum, al meu cuvânt, Căci eu Eclesiastul sânt – Al lui Israel împărat.

13. Eu, inima, mi-am îndemnat Să cerceteze, s-adâncească – Cu-nțelepciune să gândească – Tot ce sub ceruri se întâmplă. Nu-i o-ndeletnicire simplă, Ci dimpotrivă, truda cere, Perseverență și putere. Așadar iată, Dumnezeu Cum l-a trudit, pe om, mereu.

14. Și eu, la rându-mi, m-am trudit În acest fel, căci am voit Ca să văd tot ce e sub soare – Tot ce se face – după care, Am judecat cu-nțelepciune Că totul e deșertăciune. Că tot ce este pe pământ E numai goană după vânt, E ceea ce am constatat.

15. Nu poate a fi îndreptat Ce este strâmb și nici trecut, La urmă, tot ce s-a văzut Că este lipsă. M-am gândit

16. Și mie însumi mi-am vorbit: „Sporit-am în înțelepciune, Mai mult decât puteau s-adune Cei care-au fost încoronați ‘Naintea mea ca împărați, Peste Ierusalim.” Mereu, În minte adunat-am eu, Înțelepciune și știință.

17. Inima mea, cu sârguință, A cercetat – atunci – prostia, Înțelepciunea, nebunia. Am înțeles că și-aste sânt, La fel, doar goană după vânt;

18. Căci unde-i multă-nțelepciune, Și mult necaz o să se-adune, Iar cel cari multe știe, are Parte și de durere mare.