Eclesiastul 2 BIV2014
1. Am zis inimii mele: „Vreau, Din fericire să îți dau Să guști. Te-ncerc, cu veselie!” Acum însă, inima-mi știe Să judece cu-nțelepciune Că și-asta-i o deșertăciune.
2. Apoi, râsului i-am vorbit: „O nebunie! – negreșit – Ești doar!” „De ce te-ai înșelat, Degeaba?” – am mai întrebat Și veselia. Mai apoi, Fiind cuprins de gânduri noi,
3. Am hotărât să îndrăznesc, Cu vin, trupul să-mi veselesc În timp ce inima-mi voi pune La cârmă, cu înțelepciune, Și-n nebunie stăruiesc Până am să mă dumiresc Ce-i bine ca să facă, oare, Ai oamenilor fii, sub soare, În timpul vieții, pe pământ.
4. Am făcut lucruri ce mari sânt: Vii am plantat, case-am zidit,
5. Și prin livezi, pomi am sădit;
6. Mi-am făcut iazuri de udat
7. Dumbrava. Robi mi-am cumpărat, Copii de casă am avut; Cirezi și turme am crescut: Avut-am și cirezi de boi, Precum și foarte multe oi Cum nimeni, înaintea mea, N-a mai avut asemenea.
8. Aur și-argint, mi-am adunat. Demnă de-un mare împărat Peste o țară însemnată, Mi-e bogăția câștigată. Mulți cântăreți mi-am mai dorit – Să-mi fie-aduși, am poruncit. De-asemenea, pe lângă ei, Și o mulțime de femei Mi-am mai adus, spre desfătare.
9. Ajuns-am astfel, mult mai mare Decât cei cari m-au precedat. Înțelepciunea mi-am păstrat.
10. Ceea ce ochii mi-au poftit, Le-am dat mereu. Nu mi-am oprit Nici inima din veselie, Ci bucuroasă-am vrut să fie Când se-nfrupta din truda mea. Atâta doar mi-a fost partea Din osteneală; iar apoi,
11. Când am privit atent, ‘napoi, La toate câte le-am făcut Cu mâna mea, am priceput Că doar deșertăciune sânt Și numai goană după vânt Cu toate – trăinicie n-are Nimic ce e aflat sub soare.
12. Mi-am întors ochii spre a-mi pune Privirea pe înțelepciune, Prostie și pe nebunie. Căci omul care o să vie În urma împăratului, Ce face-va, la rândul lui? Va face după a sa minte, Tot ce-a făcut și mai ‘nainte.
13. Abia atuncea am văzut – La urmă – și am priceput Că-nțelepciunea-i cu atât Cu mult mai de folos, decât E nebunia, precum are Cu mult mai multă căutare Lumina, decât ar putea Bezna vreodată a avea.
14. Omu-nțelept ochii și-i ține În cap, însă nebunul vine Prin întuneric, șchiopătând. Dar am băgat de seamă când Mai cu atenție-am privit, Că cei doi au împărtășit Aceiași soartă. Am picat
15. Pe gânduri și m-am întrebat: „De-aceeași soartă voi avea Ca și nebunul, atuncea De ce am fost mai înțelept? Am vreun folos că sunt deștept?” Un gând a început a-mi spune: „Și-aceasta e deșertăciune.”
16. Mai mult, nu este pomenit Cel înțelept, decât vorbit, Nebunul e. Va fi uitat – Dacă nu chiar când a plecat – Atunci, în ziua următoare. Și-apoi și înțeleptul moare
17. Și cel nebun. Nu mi-au plăcut Toate pe câte le-am văzut, Sub soare că s-au săvârșit. Atuncea, am disprețuit Viața, căci toate în ea sânt Numai o goană după vânt – Sau altfel, dacă vreau a spune – Viața e doar deșertăciune.
18. M-au dezgustat toate-ntratât, Încât chiar munca mi-am urât – Mi-am urât truda mea sub soare, A mea strădanie pe care O las celui din urma mea, Ca să se bucure de ea.
19. Deștept? Nebun, are să fie? Dar cine poate ca să știe? Și totuși, lui îi va fi dată, A muncii mele truda, toată – Tot ceea ce-am agonisit Sub soare, cât m-am străduit Să strâng, muncind cu-nțelepciune. Și asta-i o deșertăciune.
20. Până acolo am ajuns Că deznădejdea m-a pătruns, Față de munca mea, cu care Mi-am însemnat a mea cărare;
21. Căci câte-un om care-a muncit, Pricepere a dovedit Și-și lasă tot ce-a adunat Omului care l-a urmat, Deși el nu s-a ostenit Deloc, ci doar a moștenit Ce altu-a strâns, cu-nțelepciune. Și-aceasta-i o deșertăciune, Iar după câte mi se pare, Este un rău destul de mare.
22. La drept vorbind, din munca lui, Care-i folosul omului?
23. Doar de durere îi sunt pline Zilele vieții și îi vine Necaz, după a muncii trudă. Ziua întreagă el asudă Și nici măcar noaptea nu are Odihna binefăcătoare. Și-aceasta, îndrăznesc a spune Că, este tot deșertăciune.
24. Nu are altă fericire Omul – după a mea gândire – Doar să mănânce și să bea Și sufletului său să-i dea, Din ceea ce-a agonisit, Ce vrea, spre-a fi înveselit. Aceasta însă-am văzut eu, Că vine de la Dumnezeu.
25. Într-adevăr, cine-i acel Om care poate, fără El, Ca să mănânce și să bea Și bucurie de-a avea?
26. Căci Domnul, precum am văzut, Îi dă celui ce-I e plăcut Înțelepciune, veselie, Știință, multă bucurie. Însă pe păcătos îl pune, Îngrijorat, ca să adune, Să strângă, să agonisească Și la sfârșit să dăruiască Ce-a adunat – al său avut – Celui lui Dumnezeu plăcut.