Eclesiastul 3 BIV2014

1. Este o vreme-a tuturor: Toate se fac la timpul lor, Și orice lucru de sub soare Un ceas al lui anume-și are.

2. O vreme-și are nașterea, La alta vine pieirea. Săditul e la vremea lui, Apoi e timpul smulsului Celor care au fost sădite.

3. Uciderile sunt venite La vremea lor, iar vindecarea Are un timp. Și dărâmarea Își are timpul anumit, La fel ca vremea de zidit.

4. Plânsul este la vremea lui, Și-apoi e timpul râsului. Bocitul, altă vreme, are; Jocul, asemeni. Aruncare –

5. Cu pietre – în alt timp se ține, Iar strânsul lor, numai când vine Vremea ca iar strânse să fie. Este un timp – precum se știe – Ce-i dat pentru îmbrățișare, Iar altul pentru depărtare;

6. Și căutarea-n timp se face. Pierderea – chiar de nu ne place – O vreme își are și ea; Păstrarea de asemenea, Iar lepădarea tot la fel.

7. Ruptul are un timp și el. Cusutul are vremea lui. Prinse de mersul timpului, Tăcerea și vorbirea sânt.

8. Iubirii, urii, pe pământ, O vreme doar le e lăsată. Război și pace, destinată O vreme au, spre-a lor lucrare.

9. Dar ce folos de trudă are Cel ce muncește? Am văzut

10. Ceea ce Domnul a făcut Fiilor omului și-am spus La ce-ndeletniciri i-a pus.

11. Domnul va da lucrurilor, La vreme, frumusețea lor. El, chiar al veșniciei gând, A pus în oameni, atunci când Din lutul Terrei i-a luat, Măcar că nu e înzestrat Omul de a putea cuprinde, Lucrarea Lui, cât se întinde: Unde-nceputul și-a ascuns Și-unde sfârșește. Am ajuns

12. Ca să cunosc – prin a mea fire – Că nu e altă fericire Ce a fost dată omului, Decât ca-n timpul vieții lui Să poată să trăiască bine.

13. Dar și-acest fapt iată că vine Tot de la Domnul. Cineva, De duce un trai bun, cumva, În mijlocul averii lui, Are un dar al Domnului.

14. Iată ce înțeles-am eu: Că tot ce face Dumnezeu, În veci are să dăinuiască. Nicicând n-are să trebuiască De pus ceva sau de scăzut La ceea ce El a făcut. A procedat în acest fel, Ca să se teamă toți de El.

15. În toate am găsit un rost: Ce este-acuma, a mai fost; Ce-a fost, din nou are să fie, Căci Domnul face ca să vie ‘Napoi – după cum am văzut – Toate acelea ce-au trecut.

16. Iată ce am mai întâlnit: În locul ce e rânduit Ca să se țină judecată, Nelegiuirea-i întronată; Iar în acel loc de dreptate, Se află numai răutate.

17. Atunci, în mine am zis eu: „Are să facă Dumnezeu O judecată și-i adună Pe buni, pe răi – toți împreună – Pentru că El a sorocit Un timp ce este potrivit Oricărui lucru – vreme-n care Răsplată, orice faptă-și are.”

18. În a mea inimă-am vorbit, Zicându-mi că a pregătit, Pentru om, toate, Dumnezeu, Numai de-al încerca mereu, Să-și vadă omul al său loc, Că nu-i decât un dobitoc Aflat în fața Domnului;

19. Iar soarta dobitocului Și-a omului asemeni sânt: Aceeași soartă-au pe pământ; La fel muri-va fiecare: Cu toți au aceeași suflare, Iar omul nu-ntrece de loc – Chiar cu nimic – un dobitoc, Pentru că tot – un gând îmi spune – Este numai deșertăciune.

20. Toate sunt din pământ luate, Deci în pământ vor fi culcate.

21. De cine este știut, oare, Dacă a omului suflare Urcă în sus din al ei loc, Sau dacă cea de dobitoc E coborâtă în pământ?

22. Astfel, din toate câte sânt, Nimic mai bun n-o să găsească Omul, doar să se veselească De toate lucrurile lui – Aceasta-i partea omului. Căci cine poate să-l mai facă Iar bucuros să fie dacă Zilele vieții și-a sfârșit? Mai poate fi înveselit? Mai poate fi el bucurat De toate câte i-au urmat?