Eclesiastul 5 BIV2014

1. Iată ce sfat îți voi da eu: „Când, în Casa lui Dumnezeu, Să intri, tu te pregătești, Atent veghează! Să-ți păzești Piciorul! Când în ea vei sta, Mai bine-i de vei asculta. Stai în tăcere-ascultător, Decât jertfa nebunilor, Să o aduci, prin vorba ta. Povața asta, n-o uita!

2. Nicicând dar, să nu te grăbești, Vorbe pripite să rostești Cumva-naintea Domnului, Căci El este în cerul Lui, În timp ce tu ești pe pământ.

3. Cum visele născute sânt Doar din mulțimea grijilor, Atunci și a nebunilor Prostie și lipsă de minte Iese din ale lor cuvinte.

4. Dacă făcut-ai, cu credință, Lui Dumnezeu, vreo juruință, Ai grijă să nu zăbovești, Ci grabnic să o împlinești Căci Lui nu-I plac – să iei aminte – Acei care-s lipsiți de minte. De-aceea îți zic: te grăbește Și, ce-ai jurat, înfăptuiește!

5. Să nu faci nici o juruință Dacă nu-ți șade în putință Să împlinești ce ai jurat.

6. Nu-ți lăsa gura, în păcat, Să te împingă și să spui Către trimisul Domnului: „Pripitu-m-am! Îmi e prea greu!” Să nu mânii pe Dumnezeu, Cumva, prin vorba gurii tale, Ca El să nu afle cu cale – Atunci când e înfuriat – Să nimicească ce-ai lucrat.

7. De-n vise e deșertăciune, Nu mai puțin se poate spune Că e în vorbe. Dragul meu, Tu teme-te de Dumnezeu!

8. Când cel sărac e jefuit În țară și năpăstuit E chiar în al dreptății nume, Să nu te miri! Așa-i în lume! Peste acela ce e mare, Veghează altul, mult mai tare, Iar peste toți este mereu – În ceruri – Domnul Dumnezeu.

9. Folosul țării este mare, De-un împărat priceput are, Stimat de toți și îndrăgit.

10. Cel cari argintul l-a iubit, Nicicând nu e sătul de el; La fel este și cu acel Cari bogăția o iubește, Căci la nimic nu-i folosește. De-aceea, hotărât pot spune Că este o deșertăciune.

11. Când bunătățile sporesc, Sporesc și cei ce le-nghițesc, Și ce folos a mai avut, Afară doar că le-a văzut, Stăpânul, de pe urma lor?

12. Dar dulce și odihnitor E somnul lucrătorului, Chiar dacă fost-a hrana lui Mai multă sau chiar mai puțină. De tihnă, a sa casă-i plină. Cât despre omul cel bogat, Să doarmă, nu va fi lăsat În liniște, de îmbuibare.

13. Iată, acesta-i un rău mare: Păstrarea bogățiilor Spre dauna stăpânilor, Deci spre a lor nefericire.

14. Dacă printr-o nenorocire Se pierd aceste bogății, Iar cel bogat are copii, Nimic nu o să le rămână, De la al lor tată, în mână.

15. Cum goi din pântece-au ieșit Când pe-astă lume au venit, La fel se vor înapoia: Nimic nu vor putea să ia, Când vor pleca de pe pământ, Din osteneală, decât vânt.

16. Și-acesta e un mare rău: Când fiecare, la al său Rând va pleca, nimic nu are – Din osteneala sa sub soare – Să ia cu el, să-i folosească, Ci tot are să părăsească.

17. Ba mai mult, cât a viețuit, Doar cu necaz a trebuit Să se hrănească. A avut Parte, pentru cât s-a zbătut, Mereu numai de întristare, Necazuri, griji și supărare.

18. Iată ce-am mai văzut: e bine Și e frumos pentru oricine, Doar să mănânce și să bea Și-n felu-acesta să își ia Partea din munca lui cu care, Trudit este mereu sub soare, În toată vremea vieții lui.

19. Dacă prin mila Domnului E cineva îmbogățit Și-apoi îi e îngăduit Ca să mănânce și să bea Și astfel partea să și-o ia, Să afle că averea lui Este un dar al Domnului.

20. Când bucurie-i dăruiește Domnul, el nu se mai gândește Cât e de scurtă viața lui, Sub soarele pământului.