Efeseni 4 BIV2014

1. „De-aceea, azi, vă îndemn eu – Cari, pentru Domnul, sunt, mereu, Întemnițat – să încercați, În vrednic chip, să vă purtați De-acum, pentru acea chemare, Ce ați primit-o fiecare.

2. Smerenie, vreau să arătați Și cu blândețe, vă purtați; De-asemenea, fiți răbdători, Precum și îngăduitori Unii, cu alții; să vădiți, În acest fel, că vă iubiți.

3. Prin legătura păcii – voi – Unirea Duhului apoi, Doresc, mereu, să căutați Ca între voi să o păstrați.

4. Este un singur trup vădit, Și-un singur Duh doar, negreșit, Precum și voi ați fost chemați La o nădejde doar, dragi frați.

5. Un singur Domn, să știți dar voi, Precum că este, pentru noi; Avem numai un singur crez Și este numai un botez.

6. De-asemenea, vă mai spun eu, Că este-un singur Dumnezeu; Acela – să știți, fraților – Că este Tatăl tuturor, E mai presus de toți aflat, Prin toți lucrează, ne-ncetat, Fiind aflat în toți, mereu: Acesta este Dumnezeu.

7. Dar fiecare dintre noi Ar trebui ca mai apoi, Să aibă partea lui de har, După al lui Hristos, sfânt, dar.

8. De-aceea, mai demult, s-a zis Și, în Scripturi, apoi, s-a scris, Precum că „El, sus, S-a urcat, Robia, roabă, a luat, Și-n urmă – daruri – a venit, La oameni, de a împărțit.”

9. Întreb, acum, pe fiecare: Ce poate să arate, oare, Aste cuvinte – „S-a suit” – Dacă nu faptul, întărit, Că pogorât-a, ne-ndoios, Întâi, în părțile de jos, Ale pământului? Astfel,

10. Cel ce S-a pogorât e-Acel Cari, peste ceruri, S-a suit, Să umple totul, negreșit.

11. Prin El – să știți dragii mei frați – Unii, apostoli, sunt lăsați, Alții proroci, alții păstori, Evangheliști și-nvățători,

12. Spre-a sfinților desăvârșire, Pentru lucrarea de slujire Prin care trebuie zidit Al lui Hristos trup, împlinit

13. Atuncea, când vom fi uniți Cu toții și desăvârșiți, Doar într-o singură credință Și-ntr-o deplină cunoștință A Fiului lui Dumnezeu; Atuncea numai – vă spun eu – Vom fi ajunși la acea stare – Deosebită – de om mare, La plinătate, în statură, După a lui Hristos măsură.

14. Atunci, copii, n-o să mai fim Și nici nu o să mai plutim, Încoace-ncolo, tulburați Și, de învățături purtați – Prin viclenia unora Și șiretenia altora – Cari știu a folosi, din fire, Mijloacele de amăgire;

15. În adevăr crezând apoi – Și-n dragoste – să creștem noi, S-atingem Capul Cel de Sus, Adică pe Hristos Iisus.

16. Din El, tot trupul, închegat Și prin încheieturi legat, Primește creșterea de care, Simte nevoie fiecare, După măsura potrivită Cu acea parte anumită Și doar după a ei lucrare, Pe care-o are fiecare, Încât, în dragoste, zidit E mădularul, negreșit.

17. Iată, acuma, ce doresc, În Domnul, să mărturisesc: Să nu trăiți, cumva, și voi, Precum trăiesc păgâni-apoi – Doar în deșertăciunea care, Din gândurile lor, răsare –

18. Având o minte-ntunecată Care, străină, se arată, De viața lângă Dumnezeu, Din pricina vălului greu Al neștiinței, ce-a venit Când inima li s-a-mpietrit.

19. Iată că ei – cum am văzut – Orice bun simț și l-au pierdut Și s-au dedat la desfrânare, Fără să aibă vreo mustrare, Căci săvârșesc, cu lăcomie, Mereu, orice necurăție.

20. Dar, în Hristos, când ați intrat, Voi, nu așa, ați învățat.

21. Dacă, măcar, L-ați auzit, Atuncea știți că-i potrivit Cu adevăru-aflat în El, Să faceți dar, în așa fel, După cum fost-ați învățați:

22. Adică să vă dezbrăcați De viața voastră, din trecut, De omul vechi ce l-ați avut – Cari dus se lasă, în vâltoare, După o poftă-nșelătoare –

23. Și-n duhul minți-apoi, să știți, Necontenit, să vă-nnoiți,

24. Iar omul nou, să îl luați, Cu el, ca să vă îmbrăcați; Căci omul nou este făcut În chipul, bine cunoscut, Cari este al lui Dumnezeu, Având sfințenia sa, mereu, Și o neprihănire-a lui, Ce-s ale adevărului.

25. De-aceea, vreau să încercați Ca, de minciuni, să vă lăsați, „Și fiecare dintre voi, Să spună adevăru-apoi, Aproapelui”, căci noi dorim Ca, mădulare, să ne fim, Unii la alții. Iată, vreau,

26. Încă un sfat, să vă mai dau: „Vă mâniați, dar vă feriți, Mereu, să nu păcătuiți”, Ci să vă fie trecătoare Mânia; razele de soare Să nu apună, peste ea,

27. Căci astfel, n-o să i se dea, Nici un prilej, diavolului, Să facă, după voia lui.

28. Acela care a furat, Să nu mai fure, niciodat’, Ci, mai degrabă, să lucreze Ca astfel, să se-ndestuleze, Și să îi dea ajutorare Și celui care, lipsă, are.

29. Nici un cuvânt, care-i stricat, Să nu mai iasă, niciodat’, Din gura voastră. Când vorbiți, Doar lucruri bune să rostiți, Spre a-i zidi pe-aceia care Vor asculta – din întâmplare – Cuvântul vostru; astfel dar, Au să primească și ei, har.

30. Pe Duhul Sfânt, dragii mei frați, Vă rog, să nu Îl întristați, Căci voi, cu El – după cum știți – Sunteți, acum, pecetluiți, Pentru o zi anume, care E ziua de răscumpărare.

31. Încă odată, vă voi spune: Să piară orice-amărăciune, Orice iuțime, dintre voi, Mânie, sau strigări apoi, Și orice fel de clevetire, Sau răutăți, ce țin de fire.

32. Voi – dimpotrivă – vreau să fiți Buni, între voi; să vă iubiți Și milă să vă arătați. Unul pe altul, vă iertați, Așa cum, prin Hristos, mereu, Ați fost iertați, de Dumnezeu.”