Exodul 15 BIV2014

1. Moise și tot poporul lui, Cântară-un cântec Domnului. Ei ziseră: „Lui Dumnezeu, Avem să Îi cântăm, mereu, Căci slava, El Și-a arătat: Apele mări-a revărsat, Înecând cal și călăreț.

2. Domnul este cel mai de preț. Domnul este tăria mea, Temeiul care-l vor avea Cântările ce-am să le cânt, Care de laudă doar sânt. El este Cel ce m-a scăpat – E Domnul meu, adevărat. Pe El, am să-L laud, mereu. El, Domn îi e, tatălui meu, Și-L preamăresc, neîncetat.

3. El e războinic ne-nfricat Și, „Domnul”, e numele Lui.

4. El, oastea Faraonului Și-ntreg convoiul său de care, Le-a prins și le-a zvârlit în mare. Toți călăreții – încercați, Aleși, destoinici – înecați Au fost, de-a Mării Roșii ape. Nici unul n-a putut să scape,

5. Căci valul i-a acoperit. Ca piatra, ei s-au prăbușit, În fundul apei, de îndat’,

6. Iar dreapta Ta și-a arătat, Doamne, tăria. I-a zdrobit Pe toți vrăjmașii, negreșit.

7. Mărimea măreției Tale, Îi spulberă din a Ta cale, Pe toți cei cari vrăjmași Îți sânt, Când îi trântești Tu, la pământ. Mânia-Ți se dezlănțuiește Și-ndată, ea îi mistuiește, Ca pe o trestie uscată.

8. Apa a fost învolburată, A Tale nări când au suflat: S-a-ngrămădit, s-a ridicat Și ca un zid – de netrecut – Talazurile s-au făcut. Valuri, apoi, în largul zării, S-au închegat, pe-ntinsul mării.

9. Vrăjmașu-a zis: „Îi urmăresc! Am să-i ajung și-am să-i lovesc Și mă voi răzbuna. Apoi, Împart și prada de război. Cu sabia am să-i lovesc, Cu mâna mea îi nimicesc!”

10. Dar cu suflarea-Ți, ai suflat Și-n mare, el s-a înecat. Apa, pe toți, i-a înghițit. Ca plumbul, ei s-au prăbușit, În hăul de sub unda ei.

11. Cine e – între dumnezei – Asemeni Ție, Doamne? Cine E minunat – la fel ca Tine – Precum ești Tu-n sfințenia Ta? Și cine se va arăta Ca Tine-n fapte, de bogat, Cari demne sunt de lăudat? Ca Tine, cine e, în stare, Minuni, ca să mai facă, oare?

12. Când dreapta Ta, Tu Ți-ai întins, Pământu-ndată i-a cuprins – Și i-a-nghițit – într-o clipită.

13. Prin îndurarea Ta vădită, Poporul l-ai călăuzit Și astfel, Tu l-ai izbăvit. Puterea Ta-l poartă pe-o cale Spre-un loc ce-i al sfințeniei Tale, Pe cari, anume, l-ai gătit.

14. Curând afla-vor, negreșit – Aceste lucruri minunate – Popoarele. Cutremurate, Atuncea, ele au să fie Și-o mare groază va să vie Pe Filisteni. Înspăimântați

15. Vor fi cei, în Edom, aflați. Vor fi cuprinși de-un tremur mare Războinicii pe cari îi are Moabul. Cei ce locuiesc, Astăzi, în Canaan, simțesc Cum de la inimă le vine Un rău ce-i face să leșine.

16. Cu toți vor fi înspăimântați – De teamă, fi-vor apucați. Văzându-Ți măreția Ta, Muți – ca o piatră – ei vor sta, Până va trece-al Tău popor, Pe care, Tu, biruitor, Ție Ți l-ai răscumpărat.

17. Apoi, îl vei fi așezat, Pe al Tău munte, căci va sta, Mereu, în moștenirea Ta, Pe-un loc pe care l-ai găsit Că este cel mai potrivit Pentru al Tău locaș. Va sta, La Templul pe cari mâna Ta, O Doamne, l-a întemeiat!

18. Și Domnul fi-va împărat, Acum, și-n veacul veacului.

19. Toți caii Faraonului, Cu călăreți și-ale lui care, După ce au intrat în mare, Domnul – ca nimeni să nu scape – A pus ca ale mării ape Să-nghită totul, imediat, În hăul lor întunecat. În schimb, fiii lui Israel, Scăpați au fost, de la măcel, Căci ei, prin mare, au umblat La fel cum umbli pe uscat.”

20. A lui Aron soră, Maria, Ca să-și arate bucuria, Atunci, în mână a luat, Iute-o timpană și-a cântat. Femeile, când au zărit-o, În mare grabă-au însoțit-o. Timpane-n mâini, ele, purtând, Au mers pe urma ei, jucând.

21. Maria răspundea astfel, Copiilor lui Israel: „Lui Dumnezeu, neîncetat Cântați-I, căci Și-a arătat Slava, și-a năpustit, în mare, Și cai și călăreți și care.”

22. Moise, și-ntregul Israel, Au părăsit locul acel. De lângă mare au plecat Și-n drumul lor s-au îndreptat Către pustiul chemat Șur. Au mers trei zile, și-mprejur, Un strop de apă, n-au găsit.

23. Atunci, spre Mara au pornit, Dar nici apa ce se găsea Acolo, nu puteau s-o bea, Căci ea, amară, s-a vădit. De-aceea, locul s-a numit „Mara”, căci în ăst fel se spune, În limba lor, „Amărăciune”.

24. Întreg poporul a cârtit Și, către Moise, a vorbit: „Tu să ne spui acum, căci vrem Să știm, ce vom putea să bem?”

25. Moise, la Domnul, a strigat, Iar Dumnezeu i-a arătat Un lemn. Atunci, Moise s-a dus Și lemnu-acela l-a adus Și-apoi, în apă, l-a zvârlit, Iar apele s-au îndulcit. Legi și porunci, Domnul a dat, La tot poporul adunat În locu-acela, după care Și-a pus, poporul, la-ncercare.

26. El a vorbit poporului: „De-asculți de glasul Domnului, Făcând numai ce este bine În fața Lui, dacă vei ține Poruncile ce ți le-a dat Și legile ce le-a lăsat, Atuncea nu vei fi lovit, Cu bolile ce au venit Pe Egipteni și-al lor pământ, Pentru că Eu, Eu Domnul sânt – Acela care, pe-a ta cale, Îți vindecă rănile tale.”

27. La drum, poporul a pornit, Și la Elim a poposit, Unde – din douășpe’ izvoare – Apa curgea-ndestulătoare. Lângă izvoarele de-aici, Creșteau șaptezeci de finici.