Exodul 22 BIV2014

1. „Cel care va fura o oaie – Sau un bou fură – și îl taie Ori îl va vinde – negreșit, Ca hoțul fi-va pedepsit. Pentru un bou, va da-napoi, Proprietarului, cinci boi; Pentru oaie, va avea, Patru–napoi, ca să îi dea.

2. Dacă cumva, s-o fi-ntâmplând Că hoțul este prins spărgând, Iar omul care l-a găsit Pe hoț, de moarte l-a lovit, Nu se va face vinovat De-acel omor, ci e iertat.

3. Dar dacă zorii s-au ivit Și soarele a răsărit, Atuncea este vinovat, Pentru că viața i-a luat. Hoțul ce-i prins va da apoi, Ce datorează, înapoi. De nu are nimic de dat, Ca rob să-l vinzi. Prețul luat, Răscumpărare să îi fie Apoi, pentru a lui hoție.

4. Dacă ceea ce a furat – Măgar, bou, oaie – e aflat În viață încă-n mâna lui, O să îi dea stăpânului Acelor vite, înapoi, Totul, însă-ndoit apoi.

5. Dacă se va-ntâmpla, cumva, Și stricăciune, cineva, Unui ogor, îi va aduce, Sau unei vii – căci se va duce Să pască vita ce-o avea, Într-un ogor al altuia – Pentru tot ce a fost stricat, Stăpânul vitei obligat Este să-i dea răscumpărare, Celui ce paguba o are. Astfel, el trebuie să dea Cel mai bun rod ce-l vor avea Ogoarele sau via lui, Drept plată, păgubitului.

6. Dacă un foc va izbucni Și mărăcini va întâlni În calea lui și se va-ntinde Și-apoi ogoru-l va cuprinde, Arzând grâul în snopi aflat – Sau lanul ce s-a înălțat – Cel ce-a pus foc și e de vină, Despăgubire dă, deplină.

7. Dacă un om dă altuia Unelte, bani spre a-i ținea La sine-n casă, spre păstrare Și-apoi furate-s, hoțul care Astă hoție-a săvârșit, Va da-napoi tot, îndoit.

8. Când acel hoț nu se găsește, Stăpânul casei trebuiește Să vină-n fața Domnului, Să spună că aproapelui, Din bunuri, el nu i-a furat Și că nu este vinovat.

9. În orice pricini se vor pune – Referitor la-nșelăciune, Privind un bou sau un măgar, O oaie sau o haină chiar, Sau poate-un lucru ce-i pierdut Ce pare că a fost văzut, Căci despre el „Uite-l” se spune – Împricinații să se-adune, Și-n fața Domnului apoi, Să-și ducă pricina, cei doi. Acela care-i osândit de Dumnezeu, va fi silit, Tot – îndoit – să dea apoi, Aproapelui său, înapoi.

10. Dacă un om are să dea, Înspre păstrare, altuia, Un bou, o oaie, un măgar, Un dobitoc, și-un mădular Are să-și strice dobitocul – Sau moare – sau poate, din locul În care el a fost lăsat, Cu sila a ajuns luat, Dar omul, martori, n-a avut La ceea ce s-a petrecut,

11. Vor trebui – ca jurământ – În Numele Domnului Sfânt, Să facă părțile; iar cel Care-n păstrare-avea la el Vita sau dobitocul care A fost furat – și nu-l mai are – Va face o mărturisire Cum că el n-are nici o știre De ceea ce s-a întâmplat Și că este nevinovat, Căci n-a pus mâna ca să ia Ceea ce nu-i aparținea. Stăpânul dobitocului, Primi-va jurământul lui, Iar el nu va mai trebui, Vita, de a-i înlocui.

12. Dar dacă dobitocu-aflat La sine, însă-a fost furat, Atunci are să trebuiască, Cu altul să-l înlocuiască.

13. De dobitocul o să cadă, Sălbăticiunilor, drept pradă Și-are să fie sfârtecat, Omul, atunci, e obligat Ca să aducă o dovadă Spre a putea ca să se vadă Că acest lucru s-a-ntâmplat. Alt dobitoc, nu-i obligat Să dea în schimbul celui care Fusese sfâșiat de fiare.

14. Dacă-mprumută cineva, O vită și-ntâmpla-se-va Să i se strice-un mădular – Ba și mai rău: să moară chiar – Și a lipsit stăpânul său Când s-a-ntâmplat ăst lucru rău, Acela care a luat Vita-mprumut, e obligat, Pe primul, să-l despăgubească – Deci trebuie să i-o plătească.

15. Dacă stăpânul o să fie De față, nici o datorie Nu are cel ce-a-mprumutat-o, Față de cel care i-a dat-o. Prețul plătit pentru chirie De-ajuns va trebui să fie.”

16. „Dacă se-ntâmplă ca o fată, De cineva a fi-nșelată – Deci dacă ea nu-i logodită Și o să fie necinstită De cel cu care s-a culcat – Acela fi-va obligat Ca plata zestrei să îi dea Și de nevastă să o ia.

17. Când tatăl fetei nu voiește Să își dea fiica, trebuiește Ca omul care-i vinovat – Acela care s-a culcat Cu ea – să o despăgubească Și în argint să îi plătească Zestrea care e cuvenită Femeii care se mărită.

18. Pe vrăjitoare, căutați, În viață, să nu le lăsați.

19. Să fie omorât pe loc Cel care, cu un dobitoc, Se culcă, și e dovedit.

20. Pe cel care a îndrăznit S-aducă, altui dumnezeu, Jertfe – căci Domnul e, mereu, Singurul Domn de peste fire – Zdrobește-l, cu desăvârșire!”

21. „Pe cel străin, nu-l asuprești; De-asemeni, să nu-l chinuiești, Pentru că și al vost’ popor, În țara Egiptenilor, Străin a fost. Să te ferești,

22. Ca nu cumva să asuprești Pe văduvă și pe orfan.

23. Nu-i voi lăsa să strige-n van, La Mine, după ajutor, Atunci când asupriți fi-vor. Când au să strige, îi ascult; Și când, spre voi, am să Mă uit – Spre voi, care îi asupriți –

24. Mânia o să Mi-o stârniți. Ea are-ndată a se-aprinde Și sabia vă va cuprinde, Ștergându-vă dintre cei vii. Orfani vor fi ai voști’ copii, Iar soațele, asemenea, Căci văduve vor rămânea.

25. Dacă un bine ai făcut, Când ai dat bani cu împrumut Celui ce e sărac și vine Să se-mprumute de la tine – Iar el e din al Meu popor – Cu omul care-ți e dator, Să nu te porți ca un avar – Să nu fii ca un cămătar Și să-i iei camătă, cumva.

26. Zălog, când de la cineva, O haină iei, la asfințit Înapoiaz-o, negreșit;

27. Căci haina-i e învelitoare, Pentru-al său trup, iar alta n-are. Cu ce se va culca? Vezi bine, Că dacă va striga la Mine, Ca să Îmi ceară ajutor, Aud, căci sunt îndurător.”

28. „Iată ce-ți voi mai spune Eu: Să nu-L hulești pe Dumnezeu, Și să nu-l blestemi pe cel care Este-n al tău popor, mai mare.

29. Tu să nu pregeți, niciodată, Să-Mi aduci pârga adunată Din seceriș. Îmi aduci Mie, Și pârga cea dintâi din vie. Pe cel dintâi fiu care-l ai, Mie trebuie ca să Mi-l dai.

30. Iată ce am găsit cu cale: Primul născut, al vacii tale, Al oii pe care o ai, Mie, trebuie să Mi-l dai; Cu mama lor au să rămână Aceștia, timp de-o săptămână. La Mine-i vei aduce-apoi, A opta zi. Eu vreau ca voi,

31. Să Îmi fiți sfinți. Să nu mâncați Din carnea ce o s-o aflați Pe câmp, de fiare sfâșiată. Ea trebuie-a fi aruncată. Luați-o, cu-ale voastre mâini, Și aruncați-o-apoi, la câini.”