Exodul 9 BIV2014
1. Domnul, pe Moise, l-a chemat Și-n acest fel a cuvântat: „Te duci la Faraon și-i spui: „Ascultă vorba Domnului, Al Domnului Evreilor: „Să-l lași dar, pe al Meu popor, Ca să se ducă în pustie, Unde să Îmi slujească Mie.
2. De nu-l lași, de te-mpotrivești Și dacă ai să-l mai oprești,
3. Simți-vei mâna Domnului, Asupra ta. Căci brațul Lui, Peste-a ta turmă se va-ntinde Și-ntregul câmp îl va cuprinde, Lovind măgari și cai și boi, Cămile și turme de oi. Cu ciumă o să le lovească Și are să le nimicească.
4. Dar turmele lui Israel Vor fi păzite-atunci, de El; Căci Dumnezeu, seama, va ține, De ceea ce îi aparține Poporului Său – nici o vită, De ciumă, nu va fi lovită, Ci ale Egiptenilor Turme, atuncea, pieri-vor.”
5. Domnul, un timp, a stabilit, Și-a zis: „Mâine e potrivit Ca-n astă țară să-mplinesc Lucrul pe cari, azi, îl vestesc.”
6. A doua zi chiar, Domnu-a vrut Să facă ce-a zis și-a făcut Întocmai, precum a vestit. Turmele, toate, au pierit, Din țara Egiptenilor; Dar cele-ale copiilor Lui Israel, toate, scăpară Fără ca vreo vită să piară.
Vărsatul negru7. Atuncea, marele-mpărat A vrut a ști ce s-a-ntâmplat: Din turmele lui Israel – Plin de uimire – află el, Că nici o vită n-a pierit. Dar și acum și-a împietrit Inima sa, și-n țara lui, Opri poporul Domnului.
8. Domnul, pe Moise, l-a chemat – Și pe Aron – și-a cuvântat: „Cenușă, din cuptor, luați Și la-mpăratul vă-nturnați. Moise, apoi, sub ochii lui, Către înaltul cerului, Să o arunce de îndată.
9. Cenușa fi-va preschimbată Într-o țărână ce va face – Pe oameni și pe dobitoace – S-apară niște bube rele. Beșici fierbinți, vor naște ele, Pe pielea animalelor Și-a tuturor oamenilor.”
10. Atunci, cenușă au luat, Cei doi, și-au mers la împărat. Sub ochii Faraonului, Către înaltul cerului, Moise, cenușă, a zvârlit. Îndată, ea a devenit O plagă, care s-a întins Peste-al Egiptului cuprins. Pielea locuitorilor – Precum și-a animalelor – Cu bube rele, s-a spuzit. Acestea au pricinuit, Îndată, doar beșici fierbinți, Care-au născut mari suferinți.
11. Toți vrăjitorii s-au umplut De bube și-astfel, n-au putut Ca să se ducă la-mpărat, Atuncea când el i-a chemat.
Piatra și focul12. Domnul – așa cum a vorbit Întâi, cu Moise – i-a-mpietrit Inima iar, lui Faraon, Care, de Moise și Aron, Nu s-a lăsat înduplecat, Căci vorba nu le-a ascultat.
13. Domnul, lui Moise, i-a vorbit: „Iată ce ai de împlinit: Mâine, te scoli de dimineață, Îi ieși lui Faraon în față Și îi transmiți ce îți spun Eu: „Așa vorbește Dumnezeu, Domnul Evreilor: „Îl lasă, Pe-al Meu popor, acum, să iasă Din țara ta, ca, în pustie, Să meargă, să-Mi slujească Mie.
14. Dacă n-asculți de vorba Mea, Îți voi trimite – vei vedea! – În contra ta, de astă dată, Toate urgiile de-ndată, Și voi ținti inima ta. Acestea se vor îndrepta Către întregul tău popor, Către oricare slujitor Din slujba ta, ca să știi bine, Că nu e nimenea ca Mine, Pe al pământului cuprins.
15. Mâna, dacă Mi-aș fi întins, Cu ciumă ca să te lovesc – Pe tine, pe cei cari trăiesc În țară și supuși îți sânt – Ați fi pierit de pe pământ.
16. Însă-n picioare te-am lăsat Să stai – deși n-ai ascultat – Doar ca să vezi ce tare-s Eu Și pentru ca Numele Meu, Pe tot pământu-a fi vestit!
17. Ia seama la ce ți-am vorbit, Căci dacă te împotrivești Și ai să-ncerci să îl oprești Pe-al Meu popor, încă o dată,
18. Mâine, voi face ca să bată – Exact la acest ceas în care Eu îți vorbesc – o piatră mare. Iar piatra care o să vie, Atât de mare o să fie, Cum nu s-a pomenit vreodată, De când e țara-ntemeiată.
19. S-adăpostești – te sfătuiesc – Turmele care se găsesc Pe câmp acum. Să intre-n casă Toți oamenii. Să nu mai iasă, La acel ceas, nimeni, afară, Pentru că iată, au să piară Oameni și vitele aflate Pe câmpuri, când piatra va bate.”
20. Slujbașii Faraonului, Cari, de cuvântul Domnului Teamă aveau, iute s-au dus Și-apoi, la adăpost, și-au pus Turme și robi. Tot ce-au avut, În case-au dus, căci s-au temut.
21. Dar cei care n-au ascultat De Domnul, nu și-au adunat – Din câmpuri – robii ce-i aveau, Care cu turmele erau.
22. Domnul, la Sine, l-a chemat Pe Moise, și a cuvântat: „Întinde-ți dar, spre cer, de-ndată, Al tău braț și are să bată Piatra-n țara Egiptului, Lovind locuitorii lui Și turmele cari pe câmp sânt Și iarba, de pe-al său pământ.”
23. Moise, toiagu-a ridicat Și, către cer, l-a îndreptat. Atuncea – precum a promis – Piatră și foc, Domnu-a trimis, Peste Egipt, și le-a-nsoțit Cu tunete, necontenit.
24. Piatra, cu foc amestecată, Căzut-a peste țara toată. Piatra a fost atât de mare, Cum nu s-a mai văzut sub soare, De când locuitorii sânt Pe al Egiptului pământ.
25. Piatra, atunci, a nimicit Tot ce pe câmpuri s-a găsit: Au fost și om și dobitoc, Loviți de piatră și de foc. Iarba din câmp a fost lovită Și-n întregime nimicită. De-asemenea, au fost loviți Copacii, toți, și nimiciți.
26. În al Gosenului ținut – Acolo unde au șezut, Atunci, fiii lui Israel – Piatra nu a bătut, defel.
27. Grabnic, măritul Faraon Chemă pe Moise și Aron Și-n felu-acesta, le-a vorbit: „Iată că am păcătuit. Acuma văd, cu întristare, Că Dumnezeu dreptate are. Noi, vinovați, suntem: și eu, Precum și tot poporul meu.
28. Rugați pe Domnul, amândoi, Să nu mai dea iar, peste noi, Cu tunetul și piatra Lui, Căci dau drumul poporului Pe care-l are-n a mea țară, Să plece – să iasă afară – Așa precum a poruncit. Acum, nu va mai fi oprit.”
29. Moise a zis: „Bine-mpărate. Când am să ies eu, din cetate, Am să-mi ridic brațele-n sus, Spre Domnul și, precum ți-am spus, Tunetul o să se oprească, Iar piatra n-o să mai lovească; Și-astfel, veți știi că ăst pământ, Este al Domnului Cel Sfânt!
30. Însă, știu, foarte bine, eu, Cum că de Domnul Dumnezeu, Voi nu aveți să ascultați – Nici tu, nici cei care-s aflați La tine-n slujbă, împărate!”
31. Lanuri întinse și bogate, De in și orz, au fost distruse, Căci inu-atunci, floare făcuse, Iar orzul fost-a înspicat.
32. Grâul și-ovăzul au scăpat; Fiind târziu însămânțate, Ele-au putut a fi salvate.
33. Pe Faraon, l-a părăsit Moise și-n urmă, a ieșit Afară din cetatea lui. Apoi, spre-naltul cerului – Spre Domnul – el și-a ridicat Mâinile sale. Imediat Piatră și tunet s-au oprit, Iar ploaia nu a mai venit,
34. Peste pământ. Când a văzut Că tunetele au tăcut, Că ploile au încetat Și pietrele n-au mai picat, Iar, Faraon și-a împietrit Inima și-a păcătuit, Din nou, în fața Domnului, Și el și slujitorii lui.
35. Lui Faraon i s-a-mpietrit Inima iar, și n-a voit, Ca pe-al lui Israel popor, Din țara Egiptenilor, Să-l slobozească. Atunci el A împlinit – în acest fel – Ceea ce Domnul a vestit, Când El, prin Moise, a vorbit.