Ezechiel 1 BIV2014

1. Anul treizeci se dovedea A fi, și tocmai începea A cincea zi, din luna care, A patra e la numărare. Pe vremea ‘ceea, așadar, La apa râului Chebar, Eram, cu prinșii de război. Acolo s-a deschis apoi, Cerul și astfel am putut, Minunății, să fi văzut, Ce se vădeau lucruri cerești, Vedenii mari, dumnezeiești.

2. În luna care se vădea A zecea, tocmai începea A cincea zi. Cel care-a stat Pe scaunul de împărat Și era Ioiachin numit, De cinci ani se afla-nrobit.

3. Cuvântul Domnului, de sus, Până la Ezechiel s-a dus. Fiu al lui Buzi, Ezechiel Preot era, fiind și el La apa râului Chebar, În al Haldeilor hotar. În acel loc, asupra lui, Venit-a mâna Domnului.

4. Când m-au uitat, eu am zărit, Din miazănoapte c-a venit Un vânt năpraznic, un nor gros Și-un snop de foc vijelios, Ce răspândea, fără-ncetare, În jurul său, lumină mare. În al ei mijloc se vădea A fi ceva care lucea, Putând a fi asemuită Cu o aramă lustruită, Ieșind din para focului, Aflându-se deasupra lui.

5. În mijloc, încă, se vedeau Patru făpturi cari vii erau. Și aduceau, la-nfățișare, C-o omenească arătare.

6. Toate făpturile acele, Cu patru fețe fost-au ele; Și patru aripi mai vădeau – De-asemenea – că mai aveau.

7. Picioare drepte au avut, Iar talpa lor mi s-a părut Că e precum piciorul cel Pe cari îl are un vițel. Ca și arama lustruită, Era lumina răspândită De către ele, căci luceau Necontenit și scânteiau.

8. Pe cele patru laturi care Aripi avut-au fiecare, Și niște mâini – de om – erau. Ele, sub aripi, se aflau. Făpturile – am mai văzut – Cum că și fețe au avut.

9. Aripile prinse erau, Una de alta. Când mergeau, Toate făpturile acele Nu se-ntorceau, pentru că ele, Drept înainte, o țineau.

10. Iată ce chipuri ele-aveau: În față, chip de om, mereu; În dreapta, chipul unui leu; În stânga, chip de bou apoi; Și chip de vultur, înapoi.

11. Aripile se dovedeau Cum că întinse-n sus erau, Astfel încât două din ele Se întindeau până la cele Care erau apropiate, Aflânduse-n vecinătate, Iar alte două-au folosit, Corpul, pentru a-și fi-nvelit.

12. Drept înainte, fiecare Mergea mereu, în felu-n care Duhul, să meargă, le făcea. Nici una nu se întorcea Nici într-o parte când mergeau, Ci înainte, drept, țineau.

13. În mijlocul făpturilor, Ceva ce-i asemănător Doar cu cărbunii cei încinși Care de flăcări sunt cuprinși, În jur, lumină, răspândea. Apoi, ceva asemenea Precum ar fi niște făclii, Printre acele făpturi vii, Se tot mișcau, fără-ncetare. Focul dădea lumină mare Și-apoi, din el, se mai vedeau Cum fulgere în jur țâșneau.

14. Făpturile-au pornit apoi, Și-au alergat iar, înapoi. Când s-au întors, s-au dovedit, Iuți – ca un fulger – negreșit.

15. Jos, pe pământ, eu am văzut Cum că făpturile-au avut – La fiecare față dată – Câte o roată, așezată.

16. Înfățișarea roților – Precum și materialul lor, Din cari ele s-au întocmit – Păreau a fi de hrisolit. Acele patru roți erau Asemenea, căci se vădeau Aidoma la-nfățișare Și tot la fel la îmbinare. Ele erau deosebite, Căci astfel fost-au întocmite, Încât construcția lor, toată, Părea să fie roată-n roată, Pentru că roata se vădea A fi-n mijlocul alteia.

17. Atunci când roțile mergeau, Pe patru laturi alergau Și-n goana lor din loc în loc, Ele nu se-ntorceau deloc.

18. Obezi aveau roțile, cari Se dovedeau nespus de mari. Aste obezi, deosebite, De ochi erau acoperite.

19. Făpturile, când se mișcau, Și roțile se învârteau, Iar când zburau, roțile-acele Zburau alăturea de ele.

20. Duhul e cel care ducea Făpturile, unde voia, Și toate roțile acele Se ridicau, mereu, cu ele, Căci duhul care le-a mânat, În roți fusese așezat.

21. Făpturile, când se mișcau, Și roțile le însoțeau. Apoi când ele s-au oprit Și roțile-au încremenit, Iar când făpturile-au zburat Și roțile s-au ridicat, Căci în mijlocul roților, Era duhul făpturilor.

22. Peste făpturi, mi se părea A fi ceva asemenea Întinsului cerurilor, Ca un cristal strălucitor Ce se afla în aer, sus, Deasupra capetelor pus.

23. Aripile ce le aveau Făpturile, drepte stăteau Sub ceru-acela care, pus Fusese, în partea de sus. Două din ele-au folosit, Corpul, pentru a-și fi-nvelit.

24. Făpturile, când se mișcau, Aripile le vâjâiau, Asemeni unor ape cari Se dovedeau nespus de mari, Și precum glasul cel pe care Atotputernicul îl are. Când se mișcau, neîndoios, Vuiet scoteau, gălăgios, Precum răsună-n largul firii Vuietul groaznic al oștirii. Făpturile, când se opreau, În jos, aripile-și lăsau.

25. Vuietul ce se auzea, Din cerul cel întins, pornea – Ce se afla în aer, sus, De-asupra capetelor pus. Făpturile, când se opreau, În jos, aripile-și lăsau.

26. Deasupra cerului de sus, Peste-ale lor capete pus, Era ceva ce mi-a părut, Din piatră de safir, făcut Și m-am gândit că o să fie Un fel de scaun de domnie. Un chip de om, am mai văzut Că pe-acel scaun a șezut.

27. Omul pe care l-am zărit, În strălucire învelit Era. Lumina răspândită Părea aramă lustruită. De la rărunchii chipului, În sus, până la capul lui Și de asemeni ne-ndoios, De la rărunchii lui, în jos, Eu am zărit – în acel loc Din jurul lui – un fel de foc, Ce răspândea, fără-ncetare, Jur împrejur, lumină mare.

28. Lumina ‘ceea se vădea Cum că era asemenea Cu-n curcubeu ce stă să iasă De după nori, în zi ploioasă. Așa e chipul cel pe care Doar slava Domnului îl are. Când astă slavă am văzut, Jos, la pământ, eu am căzut Și-apoi un glas am auzit, Al Unuia care-a vorbit.