Ezechiel 20 BIV2014

1. Fusese anu-al șaselea, Și-a cincea lună se scurgea. Nu apucase să apună, Încă, a zecea zi din lună, Când unii din bătrânii care Neamul lui Israel îi are Veniră de m-au căutat. În fața mea s-au așezat, Căci ei, pe Domnul, au voit Să îl întrebe, negreșit.

2. Atunci, Cuvântul Domnului

3. Îmi zise: „Fiu al omului, Bătrânilor lui Israel, Vorbește-le în acest fel: „Așa a zis Cel cari mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Dar pentru ce oare-ați venit? Să Mă-ntrebați, voi ați dorit? Pe a Mea viață, Mă jur Eu” – A mai zis Domnul Dumnezeu – „Că nu am să Mă las, apoi, De a fi întrebat de voi”

4. „Tu, fiu al omului, dorești Ca să îi judeci? De voiești, Pune-le-n fața ochilor Păcatele părinților Și-a lor întreagă urâciune!

5. Apoi, în acest fel le spune: „Așa a zis Cel cari mereu, E Domn precum și Dumnezeu: „Când pe Israel l-am ales Și când pe Iacov l-am cules, În fața lor M-am arătat Când în Egipt ei s-au aflat. După aceea – negreșit – În felu-acesta le-am vorbit Și-am cuvântat: „De-acuma Eu Vă voi fi Domn și Dumnezeu!”

6. Eu, din Egipt, i-am scos afară, Atunci, ca să le dau o țară, Cum altele nici nu mai sânt Pe fața-ntregului pământ, Căci în acel loc s-au aflat Lapte și miere, ne-ncetat.

7. Vorbit-am cu al lor popor Și-atunci cerut-am tuturor Ca urâciunile pe care Le avusese fiecare, Să fie aruncate-afară. De-asemenea, le-am mai zis iară: „Cu idoli, să nu vă spurcați, Ci grabnic să îi lepădați! Lăsați idolii cei pe care Țara Egiptului îi are! De-acum, Eu o să fiu, mereu, Al vostru Domn și Dumnezeu!”

8. Dar să M-asculte, n-au voit, Pentru că ei s-au răzvrătit, În contra Mea. N-au căutat – Așa precum i-am îndrumat – Ca urâciunile aflate La ei, să fie lepădate. N-au lăsat idolii pe care Țara Egiptului îi are Și-n felu-acesta M-au făcut – Atuncea când Eu i-am văzut – Să mă gândesc să fac să vie, Îndată, apriga-Mi mânie, Pe creștetul poporului, În mijlocul Egiptului.

9. Numai că, în vedere, Eu Avut-am doar Numele Meu Și de aceea M-am oprit, Ca să nu fie pângărit Numele Meu, în fața lor – Adică a neamurilor – Unde era poporul Meu, La cari Mă arătasem Eu.

10. Deci de la Egipteni, din țară, Pe-al Meu popor l-am scos afară. După aceea – mai târziu – L-am dus către un loc pustiu.

11. Acolo, Eu l-am învățat Și ale Mele legi i-am dat. Poruncile-Mi, i le-am făcut, În acel loc, de cunoscut. Acestea trebuiau păzite, Neîncetat, și împlinite, Căci doar păzind legile Mele, Omul putea trăi prin ele.

12. După aceea, Eu le-am dat Cu dragoste, al Meu Sabat, Pentru ca el un semn să fie, Pus între noi, pentru vecie, Spre a se ști că Domn sunt Eu Și-s Cel care-i sfințesc, mereu.

13. Dar în pustie, s-a vădit Că Israel s-a răzvrătit Și-atuncea el a lepădat Poruncile ce le-am lăsat Ca oamenii să le-mplinească, Prin ele ca să viețuiască. Peste măsură, negreșit, Sabatele Mi-au pângărit. În felu-acesta, M-au făcut – Atuncea când Eu i-am văzut – Să Mă gândesc ca, în pustie, Să le trimit a Mea mânie, Cu care să îi pedepsesc Și-apoi, pe toți să-i nimicesc.

14. Numai că, în vedere, Eu Avut-am doar Numele Meu Și de aceea M-am oprit, Ca să nu fie pângărit Numele Meu, în fața lor – Adică a neamurilor – Cari știu că, din Egipt, din țară, Poporul Mi l-am scos afară.

15. Chiar și-n pustiu, am ridicat Mâna spre ei și le-am jurat Că nu-i mai duc în țara care Miere și lapte în ea are, Țară frumoasă, cum nu sânt Altele, pe acest pământ.

16. Și totul, căci au lepădat Poruncile și n-au urmat Legile ce le-am rânduit Și pentru că au pângărit Sabatele ce le-au fost date – Care, de Mine, sunt lăsate – Căci inima ăstui popor Dată era, idolilor.

17. Însă, cu milă am privit La ei, și nu i-am nimicit Când, în pustie, s-au aflat.

18. Pe ai lor fii, i-am îndemnat Și astfel, le-am vorbit apoi: „După părinți, nu mergeți voi! Nu țineți obiceiul lor, Nu vă-nchinați idolilor Și nu urmați ceea ce ei Au rânduit, fără temei!

19. Eu sunt al vostru Dumnezeu. Umblați după cuvântul Meu, Așa precum am poruncit. Păziți ceea ce-am rânduit! Poruncile, Mi le-mpliniți!

20. Sabatele să le sfințiți, Căci între Mine și-ntre voi, Ele, un semn, vă sunt apoi, Pentru ca voi să știți mereu, Că vă sunt Domn și Dumnezeu!”

21. Dar împotrivă-Mi – negreșit – Și fiii lor s-au răzvrătit. Nu Mi-au păzit poruncile Și nu Mi-au ținut legile. Ce-am rânduit, nu au urmat. Sabatele Mi le-au călcat, S-au răzvrătit cât au putut Și să priceapă nu au vrut Că doar păzind legile Mele, Omul poate trăi prin ele. Atunci, am vrut ca, în pustie, Să le trimit a Mea mânie, Cu care să îi pedepsesc Și-apoi pe toți să-i nimicesc.

22. Însă, Eu M-am gândit apoi, Și Mi-am tras mâna înapoi, Pentru că, în vedere, Eu Avut-am doar Numele Meu Și de aceea M-am oprit, Ca să nu fie pângărit Numele Meu, în fața lor – Adică a neamurilor – Cari știu că din Egipt, din țară, Poporul Mi l-am scos afară.

23. Însă acolo, în pustie, Am ridicat a Mea mânie În contra lor și am jurat Precum că pentru-al lor păcat, Vor fi în lume risipiți, Printre popoare împărțiți.

24. Și totul, căci au lepădat Poruncile și n-au urmat Legile ce le-am rânduit Și pentru că au pângărit Sabatele ce le-au fost date – Care, de Mine, sunt lăsate – Căci inima ăstui popor Dată era, idolilor.

25. Ba mai mult, legi le-am dat atunci, Ce nu sunt bune și porunci Prin cari n-aveau să reușească – În nici un fel – ca să trăiască.

26. De-asemenea, Eu i-am spurcat Prin darurile ce le-au dat – Prin toate darurile care Menite-au fost pentru mâncare – Atuncea când se adunau Și când prin flăcări își treceau Pe ai lor fii cari sunt știuți Că le sunt cei dintâi născuți. Am vrut să-i pedepsesc, să știe Că Eu sunt Domnul, pe vecie.”

27. „De-aceea, fiu al omului, Casei lui Israel, să-i spui: „Așa a zis Cel cari mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Părinții voștri, negreșit, Pe Mine M-au batjocorit, Pentru că ei, neîncetat, Necredincioși s-au arătat, Față de Mine, atunci când

28. Eu am jurat și-aveam de gând Să-i duc în țara minunată Ce trebuia a le fi dată. Atuncea, ei și-au aruncat Ochii spre dealuri și-au cătat Orice copac verde, stufos, Ca să-și aducă – ne-ndoios – Acolo, jertfele pe care Le voiau daruri de mâncare, Jertfe prin cari M-au mâniat. De-asemenea și-au mai lăsat Miresme-n locurile-acele, Pe cari le-au ars și-apoi, prin ele, Gânditu-s-au că au putut Să facă un miros plăcut. Adus-au și câte-o măsură Din jertfele de băutură.

29. Am zis, către-ale lor mulțimi: „Ce sunt aceste înălțimi, Undei vă duceți, ne-ncetat?” De-aceea au și căpătat Nume de „înălțimi” apoi, Cari până azi este la voi!

30. Du-te acuma, și-n ăst fel, Să-i spui casei lui Israel: „Așa a zis Cel cari mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Doriți voi să vă apucați, Acum, la fel, să vă spurcați Așa după cum au curvit Ai voști’ părinți când au trăit, Căci după urâciuni fugiți, Pe care de la ei le știți?

31. Da, dacă daruri de mâncare Știți să aduceți fiecare, Dacă ai voști’ copii, apoi, Prin flăcări o să-i treceți voi, Înseamnă că spurcați sunteți, Prin idolii ce îi aveți. Și-acum veniți și vreți apoi, Să Mă las întrebat, de voi!

32. Iată că nu o să primiți Ceea ce vă închipuiți. Când ziceți: „Vrem să fim și noi, Ca toate neamurile-apoi, Ca și familiile-aflate În țările învecinate Și lemnului să îi slujim Și pietrei, credincioși să-i fim!”

33. „Pe a Mea viață, Mă jur Eu” – Spusese Domnul Dumnezeu – „Că peste voi, drept Împărat, Eu Însumi fi-voi așezat. Cu braț puternic și întins Vă voi conduce și-nadins Am să Îmi vărs a Mea urgie, Asupra voastră, cu mânie.

34. Am să vă scot dintre popoare. Vă iau din țările în care, De Mine-ați fost risipiți voi. Vă voi aduce înapoi, În locu-acesta, înadins, Cu braț puternic și întins Și Îmi voi revărsa urgia.

35. Vă voi aduce în pustia Popoarelor, unde, cu voi, Eu Mă voi judeca apoi, Față în față. Veți vedea

36. Că fac, în judecata Mea, Așa după cum e știut Că înainte am făcut, Atuncea când v-am judecat Părinții care s-au aflat În a Egiptului pustie. Și-acum, la fel are să fie Cu voi, cu toți, căci judec Eu” – Zisese Domnul Dumnezeu.

37. Pe sub toiag, vă trec pe voi Și-am să vă mustru mai apoi, Căci am să pun, pe fiecare, A legământului mustrare.

38. Dar am să îi deosebesc Pe cei care se dovedesc Drept îndărătnici, de acei Care sunt credincioși ai Mei. Îi scot de unde se aflau, Din țara-n cari străini erau, Dar nu-i voi duce înapoi, La Israel în țară-apoi. Și ști-veți că Eu am vorbit Și că sunt Domnul, negreșit.

39. Tu, casă a lui Israel, Ascultă ce a zis Acel Care e Domn și Dumnezeu: „Duceți-vă dar, vă-ndemn Eu, Pe-ai voștri idoli să-i slujiți! După aceea, o să știți, Pe Mine să Mă ascultați Și nu o să mai căutați Să pângăriți Numele Meu Cel sfânt, tot aducând, mereu, Toate-ale voastre daruri care Date au fost pentru mâncare, La cei cărora le slujeați, Pe care idoli îi aveați!

40. Pe muntele cel sfânt, pe care Țara lui Israel îl are – Pe muntele cel sfânt al Meu – Casa lui Israel, mereu – Adică cei ce au să fie În țară – Îmi vor sluji Mie. Acolo, parte vor avea Ei, de bunăvoința Mea. Voi cere daruri de mâncare Și roadele dintâi pe care O să veniți să Mi le dați, Cu tot ce o să-Mi închinați.

41. Ca pe niște miresme-apoi, Iată, vă voi primi pe voi – Prin care un miros plăcut, În față-Mi, se va fi făcut – După ce fi-veți adunați Din țările unde v-aflați, Pe unde fost-ați risipiți. Atuncea, o să mă sfințiți Cu toți, în fața tuturor Popoarelor neamurilor.

42. Atuncea, voi veți ști mereu, Precum că Domnul sunt doar Eu, Pentru că-n Israel, apoi, Vă voi aduce înapoi, Așa precum jurat-am Eu Părinților voștri, mereu, Că astă țară minunată, Vouă are a vă fi dată.

43. În ea, vă veți aduce-aminte De ce-ați făcut mai înainte, De felu-n care v-ați purtat, De felu-n care v-ați spurcat Și vouă înșivă, de voi, Vi se va face scârbă-apoi, Din pricina păcatelor Și a fărădelegilor Pe care le-ați făcut mereu.

44. Veți ști dar, că Domnul sunt Eu, Pentru că în purtarea Mea Față de voi, Eu voi avea Sfântul Meu Nume în vedere Și nicidecum, după cum cere Faptele voastre săvârșite Care stricate sunt vădite, Căci, casă a lui Israel, Faptele tale sunt la fel” – A zis Acela cari mereu E Domn, precum și Dumnezeu.

45. Apoi, Cuvântul Domnului

46. Îmi zise: „Fiu al omului, Acum, spre miazăzi privește Și împotrivă le vorbește La cei care se dovedesc Că-n acea parte locuiesc. Îndreaptă a ta prorocie, Către pădurea din câmpie, Care-i în miazăzi aflată.

47. Îi spune dar, pădurii: „Iată Ce a vorbit Cel cari mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Un foc, în tine, voi aprinde. Focul acest te va cuprinde Și îți va mistui de-ndat’, Copacul verde sau uscat. Focul acela, nimenea, Să-l stingă-apoi, nu va putea. Focul – din miazăzi-ncepând Și-n miazănoapte ajungând – Furios are să mistuiască Tot ce în cale-o să găsească Și-n felu-acesta, pârjolită, Pădurea fi-va nimicită.

48. Orice făptură va putea, În vremea ‘ceea, a vedea Că Eu sunt Domnul, Eu sunt Cel Care-a aprin focul acel, Foc cari pădurea a cuprins Și nu mai poate a fi stins!”

49. Atuncea, astfel zis-am eu: „Ah! Doamne, Dumnezeul meu! Ei, despre mine, au vorbit Și iată ce au glăsuit: „Omul acesta a-nvățat, Să facă pilde, ne-ncetat!”