Ezechiel 31 BIV2014

1. Din anu-al unsprezecelea, A treia lună începea. Nu apucase să apună, Încă, întâia zi din lună Și-atunci, Cuvântul Domnului

2. Îmi zise: „Fiu al omului, Spune-i așa lui Faraon – Cari în Egipt este pe tron – Și-asemenea poporului Care se află-n jurul lui: „Cu cine te asemuiești Tu, așa mare, precum ești?

3. Asirianul se vădea Un cedru falnic ce creștea Îl al Libanului ținut. Ramuri stufoase a avut; Frunzișul său era umbros; Tulpina i-a crescut, frumos, Iar al său vârf s-a tot întins, Până când norii a atins.

4. Apa, să crească, l-a-ndemnat. Apoi, adâncul l-a-nălțat, Iar râurile îi udau Răsadnița și-și trimiteau Apa, copacilor pe care Câmpia cea întinsă-i are.

5. De-aceea s-a și ridicat Tulpina lui și s-a-nălțat Peste copacii cei pe care Câmpia cea întinsă-i are. Crengile lui s-au înmulțit Și s-au întins, necontenit, Din pricina apelor cari Făcutu-l-au să dea lăstari.

6. Fiarele câmpului veneau La a lui umbră și fătau. Sub umbra lui, au mai venit Popoarele de-au locuit, Iar păsările cerului Și-au făcut cuib în frunza lui.

7. Era bogat și rămuros Și prin mărime-a fost frumos, Căci a avut rădăcini cari Erau înfipte-n ape mari.

8. Cedrii de care era plină Chiar a lui Dumnezeu grădină, Să îl întreacă, nu puteau. Nici chiparoșii nu erau Asemenea crengilor lui. Cu ramurile cedrului, Nici un platan nu se vădea Că poate sta alăturea. Nici un copac din cei pe care Grădina Domnului îi are, În frumusețe, n-a putut – Nicicum – să îl fi întrecut.

9. Căci l-am făcut foarte frumos, Fiind atât de rămuros, Încât fusese pizmuit De toți copacii, negreșit – De toți copacii înălțați Cari în Eden erau aflați – Copaci de care era plină Toată-a lui Dumnezeu grădină.

10. De-aceea, Cel care, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu A cuvântat în acest fel: „Pentru că s-a vădit că el Tulpină-naltă a avut; Pentru că vârf el și-a făcut Și pân’ la nori s-a înălțat; Pentru că i s-a îngâmfat Inima-ndată, de mândrie, De cât de-nalt putea să fie,

11. L-am lăsat pradă mâinilor Viteazului neamurilor, Care-i va face, cu dreptate, Doar după a lui răutate, Pentru că Eu l-am izgonit.

12. Străinii care au venit – Cari se vădesc a fi sub soare Drept parte din niște popoare Cari cele mai grozave sânt, Din țările de pe pământ – S-au repezit și l-au tăiat Și-n urmă ei l-au lepădat. În munți, crengile i-au căzut Și-n urmă văile-au umplut. Puhoaiele când s-au umflat, Ale lui ramuri le-au sfărmat. Popoarele pământului Plecară de la umbra lui. De toți, ajuns-a părăsit.

13. Pe-ale lui resturi, au venit Doar fiarele pământului Și păsările cerului Și și-au făcut culcuș în ele, Stând între ramurile-acele.

14. Aceste se vor fi-ntâmplat Pentru ca astfel, niciodat’, Să nu mai fie îngâmfați Copacii toți ce sunt aflați Chiar lângă malul apelor, Din pricina mărimii lor, Și nici stejarii înălțați Care de nori sunt mângâiați Fiind udați de apa lor, Pentru că-n rândul morților Copaci-aceștia au să cadă Și se vor pomeni drept pradă Adâncului pământului – Printre copiii omului – Cu toți acei cari, bunăoară, În groapă-ajung de se coboară.”

15. Așa a zis Cel cari, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu: „Când a venit ziua în care Ajuns-a ca să se pogoare În locuința morților, Drumul am dat bocetelor Și jale-n jur am răspândit. Adâncul l-am acoperit, Iar apele râurilor Opritu-le-am în matca lor. Libanul, Eu l-am întristat Și toți copacii s-au uscat, Pe-ntreg întinsul câmpului – Și toate, din pricina lui.

16. De vuietul ce s-a făcut Atuncea când el a căzut, Popoare s-au cutremurat, Pentru că Eu l-am aruncat În locuința morților, Fiind asemenea celor Care în groapă se pogoară. În felu-acesta, bunăoară – Chiar în adâncuri de pământ – Copacii cari în Eden sânt S-au mângâiat – cei mai frumoși, Mai buni și cei mai rămuroși Cari în Liban erau aflați Și cari de ape sunt udați.

17. S-au pogorât cu el, ușor, În locuința morților, Și ei, la cei ce sunt pieriți Fiind de sabie loviți Și care drept braț îi slujeau, Căci la a lui umbră ședeau.

18. Cu cine, oare, ai putea Tu, să fii pus, alăturea, Dintre copacii înălțați Care sunt în Eden aflați? Dar totuși, fi-vei aruncat Ca și cei care s-au aflat În al Edenului ținut Și-n acest fel vei fi căzut În al adâncului pământ, Cu cei care-mprejur nu sânt Tăiați, și cu cei ce-s pieriți, Fiind de sabie loviți. Iată dar, ce e Faraon – Cari în Egipt este pe tron – Cu toți cei cari îl însoțesc Și împrejuru-i se găsesc” – A zis Acel care, mereu, E Domn, precum și Dumnezeu.