Ezechiel 7 BIV2014
1. Apoi, cuvântul Domnului
2. Îmi zise: „Fiu al omului, Atent ascultă glasul Meu! Așa vorbește Dumnezeu, Asupra țării cea pe care Neamul lui Israel o are: „Iată, sfârșitul a venit Asupra țării, negreșit! În cele patru margini care Închipuie-ale ei hotare, Sosit-a vremea de sfârșit!
3. Acum, sfârșitul ți-a venit, Pentru că împotriva ta, Întinsă, mâna Mea va sta. Eu judec faptele pe care Le-ai săvârșit, fără-ncetare. Te pedepsesc, căci am văzut Ce urâciuni mari ai făcut.
4. În ai Mei ochi, loc, mila n-are Și n-ai să capeți îndurare, Pentru că iată, Eu voiesc – Acuma – să te pedepsesc, Căci faptele ce-au fost făcute, În fața Mea sunt cunoscute. Pedeapsa ai să o primești, Cu toate că tu te găsești În mijlocul păcatelor, Precum și-a urâciunilor – Care de tine-au fost făcute – Și-ar trebui să te ajute. Atunci, vei ști că Domn sunt Eu.”
5. Așa vorbește Dumnezeu: „Iată că vine peste fire – Acuma – o nenorocire! Nicicând n-a mai fost întâlnită Și este nemaipomenită!
6. Iată că vine, negreșit! Vine, acum, al tău sfârșit! El se trezește și va sta, Acuma, împotriva ta! Află dar că al tău sfârșit, Acuma, chiar a și venit!
7. Locuitor al țării, iată, Sfârșitul tău acum se-arată! Iată că este vremea când Te-ai pomenit și tu, la rând! E vremea! Vine ziua-n care, Pe munți, va fi un necaz mare! Zi de necaz, ea o să fie Și nicidecum de bucurie!
8. Acum, Îmi voi vărsa urgia Și Îmi voi potoli mânia. Voi judeca faptele rele Și-ți dau pedeapsă, după ele. Toate minciunile rostite Au să îți fie pedepsite.
9. În ai Mei ochi, loc, mila n-are Și n-ai să capeți îndurare, Pentru că, iată, Eu voiesc, Acuma, să te pedepsesc, Căci faptele ce-au fost făcute, În fața Mea sunt cunoscute. Pedeapsa ai să o primești, Cu toate că tu te găsești În mijlocul păcatelor, Precum și-a urâciunilor Care de tine-au fost făcute Și-ar trebui să te ajute. Atunci veți ști că Domn sunt Eu Și Cel ce vă lovesc mereu!
10. Iată că vine ziua când Te pomenești și tu, la rând! Iată, toiagul înflorește! Iată, mândria odrăslește!
11. Ce mare-i silnicia! Iată, Ce mult ajunse-a fi-nălțată, Încât toiag s-a pomenit, Al răutății! Negreșit, Nimic nu va mai rămânea Din ei și de asemenea, Nimica, nici din gloata lor Sau din belșugu-averilor! În urmă, n-o să se găsească Nimeni care să îi bocească!
12. Iată că vremea se-mplinește, Iar acea zi, acum, sosește! Să nu se supere cel care Aduce marfă, spre vânzare! Să nu se bucure nici cel Cari cumpăra-va de le el! Căci izbucnește-acum mânia Și se va revărsa urgia, Peste a lor mulțime mare.
13. Nu! Vânzătorul nu mai are Putință de-a primi apoi, Ceea ce a vândut, ‘napoi, Chiar dacă el ar mai putea Ca printre cei vii să mai stea. Căci prorocia îndreptată Spre-a lor mulțime, neschimbată Va fi și astfel, nimenea, În viață, nu va rămânea.
14. Trâmbița sune, negreșit, Căci totul este pregătit! Însă la luptă, nimenea Nu merge; căci urgia Mea Va izbucni, nimicitor, Asupra adunării lor.
15. Afară, umblă sabia, Iar ciuma și cu foametea S-au însoțit și au luat Casele-n rând, la colindat! Cel ce-i în câmp, mort va cădea, Căci o să-l taie sabia. Viețile celor din cetate Nu vor putea a fi cruțate, Căci ciuma și cu foametea A lor suflare au s-o ia.
16. Fugarii care reușesc Să scape, se adăpostesc Pe munți. Cu niște porumbei Ai văilor, seamănă ei, Căci vaiete și tânguire, Scot pentru-a lor nelegiuire.
17. Ale lor brațe au slăbit; Genunchi-apoi li s-au topit, Precum aburul apelor.
18. Sacii încing mijlocul lor, Iar groaza ce s-a arătat, Pe-ale lor fețe s-a lăsat. Fețele toate-s chinuite Și cu rușine-acoperite, Iar capetele lor, pletoase, Acum ajuns-au a fi rase.
19. Argintul au să îl zvârlească Pe ulițe și-au să-i scârbească Aurul ce l-au adunat. Argint și aur ar fi dat, Dar aurul și-argintul n-are Putința de-a le da scăpare, În ziua-n care o să vie A Domnului mare urgie. Argintul, aurul lor tot, Nu sunt în stare și nu pot Să sature sufletul lor; Nici golul măruntaielor Nu pot să-l umple, niciodat’; Căci aurul i-a aruncat În marea lor nelegiuire, Cu-a lor nesățioasă fire.
20. Se tot făleau, în a lor viață, Doar cu podoaba lor măreață, Cu care-n urmă au făcut Icoanele ce le-au avut – Icoana urâciunilor, Precum și-a idolilor lor. De-aceea, iată ce voi face: În scârbă doar, le-o voi preface.
21. O dau, de jaf, străinilor, Pradă nelegiuiților Pământului, s-o pângărească Mereu și să o jefuiască.
22. Îmi întorc fața de la ei Și-i las pe oamenii acei. Îmi las Locașul Meu cel sfânt Care-i aflat pe-al lor pământ, Ca să ajungă pângărit De prădători și jefuit. În el, ei au să năvălească Și au ca să Mi-l pângărească.
23. Haideți! Grăbiți-vă! Veniți Și lanțuri, voi să pregătiți! Căci plină e, de dă pe-afară, Doar cu omoruri, biata țară! Cetatea a ajuns să fie Plină – acum – de silnicie.
24. Popoarele cele mai rele, Am să le-aduc, fiindcă ele, În stăpânire, vor putea, Casele lor, ca să le ia. Mândria celor tari, voiesc – Acuma – să o stăvilesc. Locașurile lor – vădite Drept sfinte – fi-vor pângărite.
25. Vine prăpădul! Ei își cată, Scăparea, dar ea nu se-arată!
26. Nenorocirile ce vin Asupra lor, șireag se țin. Zvon după zvon aduce știre, Mereu, doar de nenorocire. Ei, pe proroci, i-au căutat Și cer vedenii, ne-ncetat. Dar iată că ai lor preoți Nu mai știu Legea și-apoi toți Bătrânii lor, de-asemenea, Nu mai pot, sfaturi, ca să dea.
27. Jelește cel ce-i împărat, Iar voievodul e speriat. Tremură brațele pe care Poporul bietei țări le are. Eu le voi face tuturor, Doar după umbletele lor. Căci după cuviință dreaptă, E judecata ce-i așteaptă. În acest fel, vor ști mereu, Precum că Domnul, sunt doar Eu.”