Galateni 1 BIV2014

1. „Pavel – cel care-a fost chemat, A fi apostol, așezat, Nu printr-un om, ci prin Iisus, Prin Dumnezeu, Tatăl de Sus, Cari, pe Hristos, L-a înviat, Când, dintre morți, L-a ridicat –

2. Și frații, care se adună, Aici, cu mine, împreună, Către Bisericile care, Galatia, acum, le are:

3. Pace și har, s-aveți, mereu, De la al nostru Dumnezeu, Cari este Tatăl Cel de Sus, Și-apoi, de la Hristos Iisus!

4. Pe Sine însuși, El S-a dat, Drept jertfă, pentru-al nost’ păcat, Ca, din acest veac rău – pe noi – El să ne poată smulge-apoi, Prin voia Celui care, iată, Ne este Dumnezeu și Tată.

5. În veacurile care vin, Slavă să aibă El! Amin.”

6. „Mă mir, cum știți să treceți voi, Așa de repede apoi, De la Cel care v-a chemat, Prin harul, în Hristos, lăsat, La altă Evanghelie-acum.

7. Nu este vorba, nicidecum, De-o Evanghelie oarecare, Ci și de niște oameni care Vă tulbură, dorind apoi De a schimba totul, în voi, Ca Evanghelia lui Hristos Să o răstoarne, ne-ndoios.

8. Și chiar dacă veni-vom noi – Sau îngerii din cer – la voi, Dorind, o Evanghelie nouă, Să vă împărtășească vouă, Și care e deosebită De-aceea propovăduită De către noi, vreau ca să știți – Oricine-ar fi – să-l socotiți Drept anatema, negreșit!

9. Așa precum am mai vorbit, Vă spun din nou: când cineva Vine, spre-a vă vesti, cumva, O Evanghelie osebită De cea care va fost vestită, Să fie-ndată socotit Drept anatema, negreșit!

10. Caut bunăvoință, eu, La oameni, sau la Dumnezeu? Sau caut, oare – fraților – A fi pe plac, oamenilor? Când, pe al oamenilor plac, Aș căuta, mereu, să fac, Atunci, să știți că, ne-ndoios, N-aș mai fi rob, al lui Hristos.”

11. „Iată că vă mărturisesc, Că Evanghelia ce-o vestesc, Nu-i de origine-omenească, Ci-i de obârșie cerească.

12. Căci nu mi-a dat-o cineva Și nici n-am învățat, ceva, Din ceea ce am auzit, De la vreun om; tot ce-am primit, Se află mai presus de fire, Căci vine prin descoperire – Chiar de la Tatăl Cel de Sus – Prin Domnul nost’, Hristos Iisus.

13. Ați auzit, cu-adevărat, De felu-n care m-am purtat Eu, altă dată, când urmam Religia ce o aveam, Adică a Iudeilor. Voi știți, prea bine, fraților, Precum că, prigonit-am eu, Biserica lui Dumnezeu, Făcând prăpăd, neîncetat.

14. Eram mult mai înaintat, Decât Iudeii – pot a spune – Eu, în a mea religiune. Mulți, dintre cei care erau De-aceeași vârstă, nu puteau Ca să se pună-atunci, cu mine. O râvnă mare-aveam în vine, Care mă-nsuflețea, mereu, În datina neamului meu.

15. Însă, când Tatăl Cel de Sus – Cari m-a ales și-apoi, m-a pus Deoparte, spre a fi chemat, Prin harul Său cel minunat, Pe când nici nu m-am fost născut, Ci doar în pântec m-a avut Măicuța mea – găsi că-i bine,

16. De a-L descoperi, în mine, Pe singurul Său Fiu ceresc, Ca, între Neamuri, să-L vestesc, N-am întrebat pe nimeni, iată.

17. Nici la Ierusalim, îndată, N-am alergat, spre a-i vedea, Pe cei cari, înaintea mea, Au fost apostoli, ci – v-am spus – Că, în Arabia, m-am dus. De-acolo, în Damasc, apoi, Făcut-am calea, înapoi.

18. La rând, trei ani s-au perindat, Și-abia în urmă, am plecat, Către Ierusalim, căci eu, Pe Chifa, am dorit, mereu, Ca să-l cunosc. Când am sosit Eu, cinșpe zile-am poposit

19. La el. În timpul petrecut, Nici un apostol, n-am văzut, Afar’ de Iacov, cel pe care, Drept frate, Domnul nost’ îl are.

20. Nu mint, în ceea ce scriu eu, Martor îmi este Dumnezeu.

21. Spre Siria, m-am îndreptat Și-apoi, în urmă, am plecat Către-al Ciliciei ținut.

22. Încă, eram necunoscut, Pentru Bisericile care, Domnul Iisus Hristos le are – Și se găseau, în vremea ‘ceea, Împrăștiate, prin Iudeea. Spun că, eram necunoscut, Căci fața, nu mi-au fost văzut.

23. În schimb, toate au auzit, Cuvintele ce s-au rostit, Mereu, atunci, pe seama mea: „Acel care ne prigonea, Înverșunat, odinioară, Iată-l acuma, bunăoară, Mergând să propovăduiască, Ceea ce-a vrut să nimicească, Fiindcă, astăzi, se zvonește, Că el, credința, o vestește.”

24. De-aceea, ele, tot mereu, Slavă-I dădeau, lui Dumnezeu.”