Galateni 4 BIV2014

1. „Însă, când cel ce moștenește, Nevârstnic, încă, se vădește, Nu-i mai presus – pot ca să zic – Față de-un rob, chiar cu nimic – Măcar că el, precum se știe, Stăpân, pe toate, o să fie.

2. El e, sub epitropi, aflat Și e, de-ngrijitori, vegheat, Până când vremea rânduită, De tatăl său, va fi-mplinită.

3. La fel, și noi, pe când eram Nevârstnici încă, ne găseam Înconjurați de-acea vâltoare A-nvățăturii-ncepătoare, Pe care, lumea o avea Și-n care, robi, ea ne ținea.

4. Dar când venit-a, peste fire, A vremurilor împlinire, Tatăl, din ceruri – cum a zis – Pe al Său Fiu, ni L-a trimis – Cari, prin femeie-i zămislit Și cari, sub Lege, a venit –

5. Pentru a fi răscumpărați Cei cari, sub Lege, sunt aflați Și pentru a putea apoi, A căpăta-nfiere, noi.

6. Iar dacă Tatălui de Sus, Fii Îi suntem, acum v-a pus, În inimi, Duhul Sfânt, pe care, Doar Fiul Său, Iisus, Îl are, Iar Duhu-acesta strigă – iată – „Ava”, ceea ce-nseamnă „Tată!”

7. Așa că nu rob, ești, găsit, Ci fiu, acum ești socotit. Dacă ești fiu, prin Dumnezeu, Ești și moștenitor, mereu.”

8. „Odinioară, nu-L știați Pe Dumnezeu și robi erați, La cei ce n-au fost dumnezei Și îi slujeați, astfel, pe ei.

9. Acuma, vremea a trecut, Iar după ce L-ați cunoscut Pe Dumnezeu – sau, spus altfel, Voi fost-ați cunoscuți, de El – Cum vă puteți întoarce, oare, La-nvățătura-ncepătoare – Săracă, slabă – și voiți, Pe ea, din nou, să o slujiți?

10. Cum văd, păziți, acuma, voi, Vremi, zile, luni și ani apoi.

11. Mă tem să nu mă fi trezit Că, pentru voi, m-am ostenit Zadarnic, fără vreun folos.

12. Dar fraților, vă rog frumos, Să fiți asemeni mie-apoi, Pentru că și eu sunt ca voi. Căci nedreptăți – cum am văzut – Mie, nicicând, nu mi-ați făcut.

13. Prea bine știți că, orișicui, În neputința trupului, Întâia oară, am venit Și, Evanghelia, am vestit.

14. Atunci, dispreț, n-ați arătat Și nici dezgust n-ați căpătat, De ceea ce era apoi, Drept o ispită, pentru voi, În trupul meu. Ba, m-ați primit Ca pe un înger, ce-a sosit, De la slăvitul Dumnezeu, Parcă, Hristos, eram chiar eu.

15. Unde e fericirea care Vă-nsuflețea, pe fiecare? Mărturisesc căci am văzut, Atunci, că de s-ar fi putut, În stare ar fi fost oricine, Să își dea ochii, pentru mine.

16. Oare, vrăjmaș v-am devenit, Când, adevărul, l-am rostit?

17. Ei nu au râvnă, pentru voi, Cu gânduri bune, ci, de noi, Încearcă să vă dezlipească, Voind apoi, să dobândească A voastră râvnă – dragii mei – S-o folosească, pentru ei.

18. E foarte bine – vă spun eu – De râvnă, să fiți plini, mereu, Nu doar atuncea când sosesc, Sau când, la voi, eu mă găsesc.

19. Voi sunteți copilașii mei, Pentru că voi sunteți acei Care mă faceți, cu putere, Să simt a nașterii durere, Până când iar, Hristos, apoi, Își dobândește chip, în voi.

20. O, cât de mult aș vrea acum, Să fiu cu voi, și nu pe drum, Și să-mi schimb glasul, căci nu știu Ce să mai cred, acum când scriu!”

21. „Supuneți-mi voi – care voiți, Sub Lege, să v-adăpostiți – Oare, de Lege, n-ascultați?

22. Căci este scris, dragii mei frați, Cum că Avram a dobândit Doi fii: întâiul i-a venit, Printr-o femeie ce-l slujea, Pe care, roabă, o avea; Femeia cari i-a zămislit Al doilea fiu, s-a dovedit Că slobozenie a avut.

23. Dacă întâiul s-a născut În chip firesc, al doilea, care Din mamă slobodă apare, Născut e prin făgăduința Care a împlinit credința.

24. Să știți că lucrurile-acele Ascund un înțeles, în ele. De-aceea, să luați aminte Că ele-s două legăminte. Pe muntele Sinai făcut, E primul legământ avut, Cari e Agar, având să fie Cel care naște doar robie.

25. Căci prin Sinai e-ntruchipată Roaba Agar, de astă dată. El e-n Arabia – cum știm – Și-arată spre Ierusalim, Care, acuma, negreșit – Cu-ai săi copii – este robit.

26. Ierusalimul cel de sus E însă-n libertate pus, Și-o spun pentru știința voastră, Precum că el e mama noastră.

27. Fiindcă scrie într-un loc: „Te bucură, căci ai noroc, Tu care, stearpă, te găsești! De-aceea, tu să izbucnești În strigăte de bucurie Și să tresalți, căci nu-ți vin ție, Durerile cele pe care, Cea care naște, doar le are! Iată că tu ai fost scutită! Femeia care-i părăsită, Mai mulți copii a căpătat, Decât cea care-i cu bărbat.”

28. Acuma, fraților, și voi Ca și Isac sunteți apoi, Adică fii ce-i dă credința Spre-a împlini făgăduința.

29. Și cum, atunci, s-a întâmplat – Cel ce firesc s-a întrupat, Pe cel care-i prin Duh venit, Neîncetat, l-a prigonit – La fel, se-ntâmplă și acum, Când ne aflăm, pe-al vieții drum.

30. Dar nu știți, oare, ce s-a zis, Ceea ce în Scriptură-i scris? Iată ce scrie, dragii mei: „Pe roabă și pe fiul ei, Să-i izgonești, căci, negreșit, Nu al ei fiu e hărăzit Ca moștenirea s-o primească Și, împreună, s-o-mpărțească, Cu fiul ce l-a zămislit Femeia care s-a vădit Că slobodă este mereu.”

31. De-aceea, fraților, zic eu, Că nu suntem copiii care Femeia ce e roabă-i are, Ci fii ajuns-am a fi noi, Ai celei slobode apoi. Hristos, pe noi, ne-a izbăvit Și-n acest fel, ne-a slobozit.”