Geneza 24 BIV2014

1. Avram era bătrân de-acum; El a primit, pe-al vieții drum – De la Cel Sfânt, pentru purtări – Noian de binecuvântări.

2. Celui mai vechi al său argat – Rob, mai bătrân, la el aflat, Peste avere-i păzitor, Fiind de ea răspunzător – Avram i-a spus, când l-a chemat: „Timpul mi s-a apropiat, Și voi muri curând. Aș vrea, Mâna să-ți pui, sub coapsa mea,

3. Să-mi juri, pe Domnul cerului Precum și al pământului, Că lui Isac, nu o să-i iei Soață de-aici, ci la ai mei

4. Ai să te duci, în țara mea, La neamul meu. Să-mi juri, aș vrea!”

5. Robul i-a zis: „Dacă femeia Nu va pleca din țara ‘ceea, Spune-mi, atuncea ce să fac? Să-l duc acolo pe Isac?”

6. Avram răspunse: „Nu cumva Să îmi faci mie-așa ceva!

7. Căci scos am fost, de Dumnezeu, Din casele tatălui meu Și-apoi, din țara mea, la fel. „Ție îți dau” – îmi spuse El – „Și-urmașilor ce-ți vor veni, Țara, spre a o stăpâni”. El va trimite-n fața ta, Un înger, spre-a te ajuta.

8. Femeia, de nu va să vină – Din cine știe ce pricină – Tu ai să fii eliberat De jurământ. Dar ne-apărat, Te rog ca să iei seama bine: Să nu-l duci, pe Isac, cu tine!”

9. Robul acela a jurat;

10. Zece cămile a-ncărcat, Cu toate lucrurile care Aveau valoarea cea mai mare. Când totul fost-a pregătit, A-ncălecat și a pornit Înspre Mesopotamia – Spre locul unde se găsea, Cetatea lui Nahor, durată.

11. Târziu, robul și a lui ceată, Lângă cetate, s-au oprit. Acolo, a îngăduit Cămilelor, apă, să bea Și la odihnă ca să stea. El se opri lângă fântână, Și tolănit, comod, pe-o rână, Privea-n amurgul înroșit, Femeile care-au venit Să scoată apă. Dintr-odat’, De-un gând a fost străfulgerat. Ochii, spre cer, și-a ațintit, Și-n felu-acesta a vorbit:

12. „O, Dumnezeu al lui Avram! Te rog, ca astăzi, eu să am Izbândă și să reușesc, Pe-al meu stăpân, să-l mulțumesc.

13. Aici voi sta. Fetele toate, Să ducă apă în cetate, Curând trebuie să sosească Și, negreșit, au să-mi vorbească.

14. Doamne, să faci precum doresc: Fata cu care-am să vorbesc, Să-și plece vadra ca să beau Și îmi va spune „Am să dau Cămilelor, apă să bea”, Aleasa, fă să fie ea! Atuncea, eu voi fi aflat Că de Avram, Te-ai îndurat.

15. Abia sfârșise de vorbit Robul, și-ndată s-a ivit Rebeca, a lui Betuel – Feciorul Milcăi a fost el, Iar Milca, după cum se știe, Era a lui Nahor soție. Nahor e din același neam, Căci îi e frate lui Avram.

16. Fata era de măritat – Frumoasă foc. Nici un bărbat Nu s-a atins de ea, vreodată, Fiind fecioară ne-ntinată. Rebeca merse la fântână Și-apoi, cu vadra într-o mână, Porni agale spre cetate.

17. Robul îi spuse: „De se poate, Te rog să-mi dai apă, să beau.”

18. „Bea domnul meu, căci am să dau,

19. Cămilelor domniei tale, Apă să bea. De-atâta cale, Și ele fi-vor însetate.”

20. Cu toate au fost adăpate: Rebeca, apă, a adus Și în adăpători a pus. A stat apoi, și s-a uitat La ele, pân’ s-au săturat.

21. Omul, mirat, privea la ea, Însă nimica nu zicea, Să vadă, dacă Dumnezeu I-a dat izbândă-n ăst drum greu.

22. Cămilele s-au adăpat, Iar robul, iute, a luat Un cerc de aur, pregătit – Jumate siclu prețuit – Două brățări a mai luat, De aur – care-au valorat Cât zece sicli, cântărit –

23. Și-apoi, Rebecăi, i-a vorbit: „A cui ești tu? Oare, găsim, La voi, un loc, să poposim? Căci iată, vrem să înnoptăm, Și-apoi, în zori, la drum, plecăm.

24. „Al meu părinte-i Betuel – Fecior al Milcăi este el,

25. Și-al lui Nahor. Nutreț avem; Paie de-asemenea putem Ca să vă dăm. Dacă voiți, La noi, puteți să poposiți.”

26. Atuncea, robul s-a plecat Și pe pământ a-ngenunchiat,

27. În fața Domnului și-a spus: „Slăvit să fie Cel de Sus – De-a pururi, binecuvântat! – Căci pe Avram, l-a ascultat. Iată că Domnul Dumnezeu, De-Avram, s-a îndurat, mereu, Și-acum, credincioșia Lui, M-a dus în casa fratelui Ce îl avea, de-am reușit Să fac ce am făgăduit.”

28. Fata, vorba, i-a ascultat Și-apoi, să-i spună-a alergat – Măicuței ei – cele-ntâmplate.

29. Laban – al lui Rebeca frate – Fugi, în grabă, la izvor, Să-l vadă pe-acel călător.

30. Văzând brățările primite, Auzind cele povestite De sora lui, el, gânditor, I-a spus acelui călător:

31. „De Domnul, binecuvântat Tu ești, așa cum am aflat. Hai, vin-o, căci am pregătit, În casă, loc pentru dormit. Loc vor avea de-a înnopta Cămilele – au unde sta.”

32. Omul, în casă, a intrat. Laban, apoi, a descărcat Cămilele și le-a adus Nutreț. Zorit, apă a pus Acelui om și celor care

33. Cu el erau. În graba mare, Masă bogată-a așezat. Robul, atunci, a cuvântat: „N-am să cinez – să mă iertați – Până când voi n-o să aflați Cuvintele ce le-am adus.” „Vorbește dar!” – Laban a spus.

34. „Eu sunt un rob, precum am zis, Și-Avram, la tine, m-a trimis.

35. Să știți că Dumnezeu i-a dat, Pe-al vieții drum, neîncetat, Belșug de binecuvântări, Pentru-ale lui bune purtări. I-a dat oi, boi – bogății mari – Robi și cămile și măgari; Aur și-argint i-a dăruit, Iar ca să fie mulțumit

36. Și pe deplin satisfăcut, Aflați că Sara i-a născut, La bătrânețe, un băiat; Iar tot ce Dumnezeu i-a dat, El, fiului, i-a dăruit.

37. Mie, așa mi-a poruncit: „Să nu iei, pentru fiul meu, Nevastă, din Canaan, ci vreau

38. Să mergi la neamurile mele, În casa tatălui meu. Ele Acolo locuiesc. Te duci Și de acolo să aduci, Nevastă, pentru fiul meu. Jură-mi să faci cum îți cer eu!”

39. Eu i-am răspuns: „Dar dacă ea – Adică fata – nu va vrea Să vină ca să mă urmeze?”

40. „Fii liniștit! O să lucreze, La inima ei, Dumnezeu, În fața cărui umblu eu. Va spune îngerului Său, Să te-nsoțească-n drumul tău. Izbândă, astfel, o să-ți deie Și vei aduce o femeie, Pentru Isac, precum vreau eu – Din casele tatălui meu.

41. De cumva, nu va vrea femeia, De a pleca din casa ‘ceea Și n-ascultă al tău cuvânt, Ești dezlegat de jurământ!”

42. Azi, la izvor, am poposit Și astfel, eu am glăsuit: „O, Dumnezeu al lui Avram! Izbândă, dacă vrei să am,

43. Te rog, ascultă cum gândesc: Fata cu care-o să vorbesc Și am să-i cer, apă să-mi dea –

44. Iar ea-mi va da și-asemenea, Cămilelor o să le deie, Pe săturate, ca să beie – Te rog să faci ca ea să fie Aceea ce-i va fi soție, Feciorului stăpânului!” Asta-am cerut eu, Domnului.

45. Nici bine vorba n-am sfârșit Și-n fața mea s-a și ivit Rebeca, cu cofița-n mână, Să scoată apă din fântână. Eu i-am cerut să-mi dea să beau;

46. Ea a răspuns: „Bea, și-am să dau Cămilelor, să bea și ele.” După ce-a spus vorbele-acele, Precum a zis, a și făcut.

47. Acestea dacă le-am văzut, Am întrebat-o: „A cui ești?” Ea mi-a răspuns: „Dacă dorești Să știi, sunt a lui Betuel – E-al Milcăi și-al lui Nahor, el.” Eu am făcut spre ea un pas, I-am pus dar, o verigă-n nas, Apoi brățările, pe mână

48. Și m-am întors iar, la fântână. Cu fața la pământ am stat, Pe Domnu-am binecuvântat – Pe Dumnezeul lui Avram – Căci iată că izbândă am.

49. Acuma – de binevoiți, Credință ca să dovediți, Și lui Avram, bunăvoință – Răspundeți la a lui cerință. De nu voiți, spuneți-mi iar – Să știu ce cale, așadar, S-apuc: spre stânga sau spre dreapta; Căci vreau, cu gândul și cu fapta, Pe-al meu stăpân, să îl slujesc Și vrerea să i-o împlinesc.”

50. Laban și Betuel au zis: „Lucru acesta e trimis Și, de la Dumnezeu, el vine. Nu-ți spunem dar, nici rău, nici bine.

51. Rebeca, iată că va sta, Acuma, înaintea ta. S-o duci dar la stăpânul tău, Ca soață pentru fiul său, Așa cum Domnu-a poruncit.”

52. Acestea când le-a auzit, Robul, îndată, s-a plecat, Pe Domnu-a binecuvântat,

53. Apoi a scos ce a adus Și-n a Rebecăi față-a pus Podoabe multe și bogate – Din aur și argint lucrate – Îmbrăcăminte – toate noi – Și n-a uitat ca mai apoi, Și lui Laban – și-asemenea Și mamei lui – daruri să dea.

54. După ce tot a terminat, La masă, ei s-au așezat Și au mâncat și au băut, S-au veselit și-au petrecut. Apoi, cu toții s-au culcat. În zori, când iar s-au deșteptat, Robul a zis: „Eu mă gândesc Să mă lăsați ca să pornesc Spre casă, la stăpânul meu.”

55. „De vrei, te du cu Dumnezeu” – Și fratele și mama-au spus – „Însă fiind vorba de dus, Vrem, fata, să mai stea cu noi, Vreo zece zile, iar apoi, Fii sigur că are să vină.”

56. „De ce-o opriți, fără pricină?” – Robul a zis – „Căci Dumnezeu, Mi-a dat izbândă-n drumul meu! Să mergem dar, pentru că am – Până la casa lui Avram – Drum lung, și nu putem să stăm!”

57. Ei i-au răspuns: „Să o chemăm Pe fată – să știm voia sa.”

58. Ea a venit, iar mama sa Și cu Laban au întrebat: „Vrei ca să pleci?” „Vreau!”, a strigat

59. Rebeca. Ei s-au învoit, Iar când tot fost-a pregătit, Rebeca și cu doica ei, S-au dus cu robul și cu cei De care el era-nsoțit.

60. Atunci, Laban a glăsuit: „O, sora mea, doresc să fii O mamă, pentru zeci de mii! Și-ți mai doresc a se sălta, Nespus de mult, sămânța ta! Să stăpânească peste-acei Care vor fi dușmanii ei!”

61. Astfel, Rebeca a plecat, Cu slujnicele, și-a urmat Pe robul, de Avram trimes – Isac fiind al ei ales.

62. Isac se întorcea-napoi De la fântâna Lahai-Roi. La miazăzi, el a venit, Căci toți ai lui au locuit În partea ‘ceea de ținut.

63. Era un timp foarte plăcut. Se însera, iar el ședea Afară-n câmp și se-odihnea. Privind, întâmplător, în zare, Văzu acel convoi de care, Rebeca, era însoțită.

64. Fata-l văzu și ea. Grăbită, De pe cămilă, a sărit

65. Și robului, ea i-a vorbit: „Spune-mi, acela-i domnul meu?” El zise: „E stăpânul meu” – Fata, de cum a auzit, Cu voalul, fața și-a-nvelit.

66. Când la Isac robul duse, I-a povestit tot ce făcuse.

67. Isac, pe fată, a luat-o Și-a dus-o de a așezat-o În cortul Sarei, de îndat’. Apoi, cu fata, s-a-nsurat Și-astfel, amarul suferit Atunci când Sara a murit, Acum, i s-a mai alinat, Căci fata l-a mai mângâiat.