Geneza 47 BIV2014

1. Iosif, la Faraon, s-a dus, Să-l înștiințeze și i-a spus: „Bătrânul meu și frații mei, Din Canaan, veniră. Ei, Cu turmele și tot ce au, Sunt în Gosen. Acolo stau.”

2. Iosif, pe cinci, din frații lui, În fața Faraonului, I-a dus și i-a înfățișat,

3. Iar Faraon i-a întrebat: „Cu ce vă îndeletniciți?” „Mărite domn, de vreți să știți, Aflați că noi, păstori, suntem. De ne dați voie, acum, vrem –

4. Pentru un timp – să locuim Aici, fiindcă nu găsim Loc de pășune, pentru oi. Aflați că-n Canaan, la noi, O grea foamete bântuiește. Măria ta de-ngăduiește, Am vrea-n Egipt să ne oprim Și în Gosen să locuim.”

5. Când Faraonul i-a vorbit, Lui Iosif, zis-a: „Au venit Ai tăi, la noi, să locuiască.

6. Acum dar, unde-au să voiască, Să îi așezi, căci țara mea, Deschisă ți-e, iar eu aș vrea, Ca în ținutul cel mai bun, Să îi așez pe-ai tăi. Îți spun, Că locul cel mai potrivit E în Gosen. M-am mai gândit, Că, dacă, printre frații tăi, Sunt oameni pricepuți, tu să-i Așezi în fruntea turmelor, Care le am, dacă ei vor.”

7. Iosif – de Iacov însoțit – S-a dus, cum i s-a poruncit, La Faraon. Când, la palat – Iacov – l-a binecuvântat,

8. Pe Faraon, acesta-i zise, După ce fața îi privise: „Câți oare-s anii vieții tale?”

9. Iacov răspunse: „Pe-a mea cale, De când mă aflu pe pământ, Ai mei ani, pân’ acuma, sânt Osută treizeci. Ale mele Zile, puține-au fost și rele, În comparație cu cei, Care au fost părinții mei.”

10. Din nou, l-a binecuvântat, Pe Faraon, și a plecat Iacov apoi, din fața lui.

11. Iosif îi dete tatălui – Și fraților săi – o moșie Întinsă; iar acea câmpie Se afla într-un loc de șes – Chiar în ținutul lui Ramses.

12. Iosif, cu pâine, i-a hrănit, Încât au supraviețuit – Foametei care bântuia – Iacov și-ai săi, asemenea.

13. Foamea creștea – din an în an – Și în Egipt și-n Canaan.

14. Argintul Canaanului, Precum și al Egiptului, În visterie-au încăput La Faraon, căci a vândut, Grâu, Iosif, celor ce-au voit

15. Să cumpere. Când s-a sfârșit Argintul, oamenii s-au dus, La Iosif, și așa i-au spus: „Să ne dai pâine, căci nu vrem Ca să pierim. Nu mai avem Argint de dat! Deci ce vom face?!”

16. Iosif le spuse: „Fiți pe pace! N-aveți argint? – doar nu sunt câine – Îmi veți da vite, pentru pâine!”

17. Atunci, ei, vitele, și-au dat Și astfel, pâine-au căpătat.

18. După ce anul a trecut, Oameni-au mers și au cerut Pâine, din nou. Ei au vorbit: „Atât de mult am sărăcit, Că n-avem nici argint, nici vite – Și totuși, trebuiesc trăite Aceste zile. Ce-am putea Să-ți dăm acum, spre a avea Pâine? Pământul îl avem, Și trupurile. Le vindem!

19. De ce trebuie să murim? Ne cumpără, și-o să trăim! Dă-ne sămânță, să lucrăm Pământul, și să-l semănăm! Așa doar, vom trăi – să știi – Și nu-s ogoarele pustii.”

20. Iosif, pământ, a cumpărat, Căci oamenii i l-au lăsat În schimbul pâinii; foametea, Tot mai puternic, îi strângea. În mâna Faraonului, Ogoarele Egiptului

21. Au încăput. Bietul popor, La marginea hotarelor Egiptului, a fost mutat, În cetățui. Cei ce-au scăpat –

22. Căci foamea nu i-a încolțit Și-al zilei greu nu l-au simțit – Din tagma preoților sânt. Nu și-au vândut al lor pământ, Pentru că ei s-au bucurat De-o lege dată de-mpărat, Prin care un venit aveau – De la palat – și-astfel trăiau.

23. Iosif a zis poporului: „Acum, ai Faraonului Sunteți, căci eu v-am cumpărat Cu-al vost’ pământ. De semănat, Vă dau sămânță. Semănați! Ogoarele vi le lucrați! Pe voi și-ai voștri, să-i hrăniți Și-astfel să supraviețuiți.

24. La vremea roadelor, să dați – Din ceea ce-o să adunați – A cincea parte – vă convine? – Pentru-mpărat. Vă aparține Restul de părți, să vă hrăniți – Cum v-am mai spus – ca să trăiți.”

25. Ei au răspuns: „Tu ne-ai scăpat Viața! Dacă am căpătat Îngăduință, munci-vom! Robi Faraonului, fi-vom!”

26. Iosif, o lege, a făcut, Care prin timp a răzbătut Până la noi. Ea prevedea Ca din recoltă, a cincea Parte-i a Faraonului. Preoții doar, de legea lui, Mereu, adăpostiți erau, Căci de-nlesniri se bucurau.

27. Deci în Gosen, au locuit Iacov și-ai săi. S-au înstărit Și mult, în număr, au crescut.

28. Anii pe care i-a avut Iacov de dus, în acea țară, Au fost șaptesprezece; iară, Anii pe care i-a trăit, Până când timpul i-a venit S-asculte ale morții șoapte, O sută patruzeci și șapte

29. Au fost de toți. Când a simțit Cum că sfârșitul i-a venit, Iacov, pe Iosif, l-a chemat: „De trecere am căpătat În fața ta, să-ți pui, aș vrea, Mâna, acum, sub coapsa mea. Cu bunătate, tu te poartă – Credincioșie îmi arată – Căci mult – pe lume – n-oi mai sta. Te rog, mult: nu mă-nmormânta Aici, în țara cea străină.

30. Atunci când vremea o să vină – Să-adorm lângă părinții mei – Vreau, din Egipt, ca să mă iei; Așază-mă-n mormântul lor, Să îmi dorm somnul morților.” Iosif i-a spus: „Așa voi face! Stai liniștit și fii pe pace!”

31. Iacov, rotind privirea-n jur, I-a zis lui Iosif: „Jură-mi!” „Jur! Voi face după placul tău” – Răspunse el, tatălui său. După ce Iosif a jurat, Israel, capul, și-a plecat, Pe căpătâiul patului. Iosif plecă la slujba lui.