Evrei 11 BIV2014

1. „Credința noastră e vădită O-ncredințare neclintită, O-ncredere nespus de mare, În toate lucrurile care, Acuma, nu pot fi zărite, Fiind numai nădăjduite.

2. Doar prin credință, cum se știe, Primit-au bună mărturie Cei din vechime, ne-ncetat, Pentru că-n ea, ei au umblat.

3. Iată, doar prin credință, noi Ajungem a pricepe-apoi, Că lumea, că acest pământ, Prin al lui Dumnezeu Cuvânt, S-au pomenit a fi făcute. Din lucrurile nevăzute, Putem acuma, de a crede, Că s-a făcut tot ce se vede.

4. De-asemeni, numai prin credință, Abel a dobândit putință, Jertfă mai bună, să Îi dea, Lui Dumnezeu, decât avea Cain să-I aducă. Astfel, el, Pentru că a făcut astfel, O mărturie a primit, Precum că e neprihănit, Căci Dumnezeu a acceptat Darul pe care el l-a dat. Măcar că, mort, el se găsește, Prin ea, și astăzi, ne vorbește.

5. Tot prin credință, e luat Enoh, din lume și mutat, Să nu mai vadă moartea – el, Mutat, de Dumnezeu, astfel, De nimeni n-a mai fost găsit. Mai înainte, a primit O mărturie, că, plăcut, Lui Dumnezeu, el s-a făcut, Și-abia apoi, a fost mutat.

6. Fără credință, niciodat’, Nimeni, plăcut, Lui, n-o să-I fie. Cine se-apropie, să știe, Că trebuie-a crede mereu, Că El este, că Dumnezeu Îl răsplătește pe cel care Îl caută, fără-ncetare.

7. Cu Noe s-a-ntâmplat la fel: Tot prin credință-atunci când el, De Dumnezeu fost-a-nștiințat Despre ce-avea a fi urmat – Adică despre lucrul care Era, încă, în depărtare, Lucruri care nu se vedeau Pentru că-n viitor erau – De-o teamă sfântă însoțit, El, un chivot, a construit, Prin care, casa, și-a scăpat. Prin crezul ce l-a arătat, Pământul fost-a osândit, În timp ce el a moștenit Neprihănirea minunată, Cari prin credință este dată.

8. Tot prin credință, a plecat Avram, când Domnul l-a chemat, În locul pe care-l avea, În stăpânire, să îl ia. El n-a avut, deci, nici o știre, De viitoarea moștenire, Dar L-a crezut, cu-adevărat, Pe Dumnezeu, și a plecat, Așa precum i s-a cerut, Făr’ ca nimic să fi știut.

9. În felu-acesta, a venit În locul cari, făgăduit, I-a fost, și-apoi, s-a așezat, În corturi. Ca și el a stat Isac și Iacov cari, astfel, Erau moștenitori cu el, Întru acea făgăduință Ce se făcuse prin credință.

10. Avram este acela cari, Cetatea cu temelii tari, A așteptat-o, ca să vie, A cărei meșter – cum se știe – E Dumnezeu dar, fraților – El meșter e și ziditor.

11. Tot prin credința arătată, Sara – cu vârstă-naintată – Putere-ajuns-a să primească, Să poată ca să zămislească, Crezând, astfel, că, negreșit, Cel care a făgăduit E credincios, neîncetat.

12. De-aceea, dintr-un om aflat Aproape mort, s-a zămislit Sămânța care s-a sporit Ca stelele cerurilor Și ca nisipul mărilor.

13. Oameni-aceștia au trăit Și, în credință, au murit, Chiar dacă nimeni nu primise Ceea ce se făgăduise. Ei, aste lucruri, le-au văzut, Din depărtare, și-au putut Să le ureze doar, de bine, Mărturisind la orișicine Că sunt străini pe-acest pământ, Că simpli călători, ei sânt.

14. Cei care, astfel, au vorbit, Ne-au arătat clar, lămurit, Că ținta căutărilor, Este o patrie a lor.

15. Dacă, cumva, s-ar fi gândit La cea din care au ieșit, Ar fi avut vreme apoi, De a se-ntoarce, înapoi.

16. Dar ei voiau, mâna să pună Pe-o patrie – cu mult mai bună – Cari nu-i o țară pământească, Ci e o patrie cerească. De-aceea, nici lui Dumnezeu Nu-I e rușine ca, mereu, Să fie Dumnezeul lor, Aflat în fața tuturor, Și o cetate-a pregătit, Pentru ai săi, El, negreșit.

17. Avram, tot prin credința lui, Jertfă-i aduse Domnului, Chiar pe Isaac, când Cel de Sus, La o-ncercare, l-a supus. El a primit, cu bucurie, Făgăduința c-o să fie Tată și-apoi, a trebuit – Pe singurul său fiu, primit – Drept jertfă, Domnului, să-l dea!

18. El, cel cărui i se spunea Că „În Isaac, vei căpăta Sămânța care-ți va purta Numele-n veac!” Dar s-a gândit

19. Că Dumnezeu e, negreșit, Cel care poate să lucreze Și chiar pe morți să-i învieze. Cu-ncredere, pot spune-apoi, Că și-a primit fiu-napoi, De parcă, cu adevărat, Din morți, fusese înviat.

20. Tot prin credința arătată, Isac a dăruit odată, Lui Iacov, și-apoi lui Esau – Care feciori ai săi erau – Câte o binecuvântare Cari, lucrurile viitoare, Le avusese în vedere.

21. Tot prin credință, Iacov cere Să-i fie-aduși pruncii pe care, Al său fecior – Iosif – îi are. ‘Nainte de a fi murit, Nepoți-aceștia au venit, Iar el i-a binecuvântat Și la sfârșit, „s-a închinat, Pe-al său toiag, stând sprijinit”.

22. Tot prin credință, a vorbit Iosif, când s-a apropiat Sfârșitul său, și-a arătat Că, din Egipt, Israel, iară, Urmează a fi scos afară. Pentru-acea vreme viitoare, A dat porunca privitoare La ale sale oase-aflate, La Egipteni, înmormântate.

23. Tot prin credință-a fost ținut Moise, ascuns, când s-a născut, De-ai săi părinți – ei îl vedeau, Că e frumos și nu erau Speriați de ce porunci a dat, Atuncea, marele-mpărat.

24. Tot prin credința lui cea tare, Moise – când se făcuse mare – Numit să fie, nu a vrut, Drept fiu pe care l-a avut Fata-mpăratului – cea care Pe Faraon, tată, îl are –

25. Ci, mai degrabă, a dorit Ca și el să fi suferit, Cu tot poporul Domnului, Decât de-ale păcatului Plăceri de-o clipă, să fi vrut, Parte, atunci, de-a fi avut.

26. Ocara lui Iisus Hristos, O socotea, neîndoios, O mult mai mare bogăție, Decât ar fi putut să fie Averile Egiptului; Țintă privit-au ochii lui, Către acea răsplată mare Care, din ceruri, va apare.

27. Din al Egiptului ținut, Fără ca să se fi temut De împărat, el a ieșit, Tot prin credință, negreșit; De neclintit, s-a arătat A fi, în ea, neîncetat, De parcă el L-ar fi văzut, Pe Cel ce este nevăzut.

28. Tot prin credință, a păzit El, Paștele, și-a folosit Stropirea sângelui; astfel, Nimicitorul – pe acel Care era întâi născut – Să îl lovească, n-a putut.

29. Prin marea Roșie, poporul Putut-a trece, cu piciorul, Tot prin credință, și-a umblat, Prin ea, la fel ca pe uscat; Iar Egiptenii cari veneau Din spate și îi urmăreau Cu furie, dezlănțuiți, De ape fost-au înghițiți.

30. Tot prin credință, a căzut Și zidul pe cari l-a avut Cetatea Ierihonului, Pe când poporul Domnului, O săptămână încheiată, L-a ocolit. De-asemeni, iată,

31. Tot prin credință, a trăit Curva Rahav și n-a murit În clipa-n care, nimiciți, Fuseseră cei răzvrătiți, Căci găzduise – prin credință – Iscoade, cu bunăvoință.

32. Ce mai putem să zicem noi? Căci nu mi-ajunge timpu-apoi, Dacă aș vrea ca să vorbesc De Ghedeon, să-l pomenesc Și pe Samson, ori pe Barac Sau referire – dacă fac – Și la Ieftaie, Samuel, La David și proroci, la fel!

33. Ei, prin credința ce-au vădit, Împărății au cucerit; Mereu, dreptate au făcut; Apoi, închise, le-au ținut, Leilor, gura și au stins

34. Puterea focului aprins; De sabie, ei au scăpat, De multe boli s-au vindecat, Viteji luptat-au în război Și au gonit vrăjmași-apoi.

35. Femeile, vii și-au primit, ‘Napoi, pe cei ce le-au murit; Unii n-au vrut să se supună, Căci o-nviere, mult mai bună, Au urmărit să dobândească, Și-atunci, n-au vrut ca să primească, Deloc, să fie izbăviți, Răbdând să fie chinuiți.

36. Alții, batjocuri, au răbdat, Lanț și bătăi au căpătat Și au ajuns că, la sfârșit, Și temniță au suferit.

37. Unii, cu pietre-au fost loviți, Alții sfârșit-au chinuiți, Unii, la moarte, au fost dați, Fiind în două-apoi tăiați, Cu fierăstrăul. Au murit De sabie, au pribegit Doar cu cojoace îmbrăcați, În piei de capre-nfășurați, În lipsuri mari, mereu munciți, De toată lumea prigoniți.

38. Ei – cei de care nu se-arată Vrednică-a fi lumea vreodată – Doar prin pustiu au rătăcit, Prin munți și peșteri s-au pitit, Prin crăpăturile pe care, Pământu-n scoarța s-a, le are.

39. Aceștia toți – dragii mei frați – Măcar că fost-au lăudați Pentru credință, n-au primit Ceea ce s-a făgăduit,

40. Pentru că Dumnezeu avea, În planul Său, ca să ne dea Ceva mai bun, iar fără noi, Să nu mai poată ei, apoi, S-ajungă singuri la-mplinire – Adică la desăvârșire.”