Isaia 10 BIV2014

1. Vai o să fie – negreșit – De toți cei care au rostit Doar hotărâri nelegiuite Și scriu porunci ce sunt vădite Nedrepte, spre folosul lor

2. Și-n dauna săracilor, Răpind astfel dreptul pe care Sărmanul Meu popor îl are, Făcând orfanii să le cadă Și văduvele-apoi, drept pradă!

3. „Hai spuneți, ce veți face oare, Voi toți, atunci, în ziua-n care Veni-va, ca și un șuvoi, Pedeapsa morții, peste voi?” La cine-oare-o să fugiți Ca ajutor să dobândiți?” „Unde veți pune, la păstrare, A voastră bogăție, mare?”

4. Unii vor fi îngenuncheați, Prinși de război fiind luați, Și foarte mulți din ăst popor Vor fi în rândul morților. Însă mânia Domnului Nu este stinsă. Brațul Lui Este de furie cuprins, Pentru că încă e întins.

5. „Vai de Asirian – a spus Domnul – „pentru că el e pus A fi nuiaua, mâniei Mele, Și-apoi toiag de urgii grele!

6. Iată că Eu l-am slobozit Peste un neam nelegiuit. Peste-un popor l-am aruncat, Care – mereu – M-a mâniat, Să-l prade și să-l jefuiască, Să-l calce și să-l nimicească, Amestecând acel popor Cu glodul ulițelor lor.

7. Însă nu judecă astfel, Ci alte gânduri are el În inimă, vrând să lovească Neamuri și să le nimicească,

8. Zicându-și: „Voievozii mei Nu-s toți atâți precum sunt cei Cari, peste neamuri, sunt aflați Și stăpânesc ca împărați?”

9. „La Calno, nu s-a întâmplat Ca și la Charchemiș, odat’?” „Apoi, soarta Hamatului, N-a fost ca și-a Arpadului?” „N-a-mpărtășit Samaria, Soarta Damascului, și ea?”

10. „După cum mâna mea s-a-ntins Și-n stăpânire a cuprins Împărățiile avute De idoli (unde-au fost văzute Multe icoane adunate; Mai multe decât cele-aflate În Iuda, la Ierusalim Și în Samaria, cum știm)

11. Nu am să fac pe voia mea, La fel și în Samaria Și în Ierusalim? Acele Icoane care sunt în ele Nu tot la fel au să pățească?”

12. Dar după ce-o să împlinească Domnul, toată lucrare Lui, Pe muntele Sionului – Și la Ierusalim, la fel – Are a-l pedepsi pe cel Care se află așezat Peste Asiria-mpărat, Pentru trufia lui cea mare Și pentru a lui îngâmfare,

13. Căci el a zis: „Puterea mea Și-nțelepciunea mea – și ea – Aceste lucruri, le-au făcut. Sunt înțelept și priceput. Hoterele mi le-am întins, Căci pe popoare le-am împins Din fața mea, purtând război, Și jefuite-au fost apoi, Averile din visterie. Pe cei cari fost-au la domnie, I-am doborât din jilțul lor.

14. Averile popoarelor, Ca pe un cuib, le-am apucat. Cu ușurință le-am luat, Precum strângi ouăle vădite A fi în cuiburi părăsite. Așa am strâns pământul care E-n stăpânirea mea cea tare, Și nimenea n-a îndrăznit, Vreo aripă, să fi clintit Sau ciocul să și-l semețească În contră-mi, ca să ciripească.”

15. „Securea, oare, se fălește Față de cel ce se vădește Cum că de ea s-a folosit?” „Sau fierăstrăul s-a mândrit Față de cel ce-l mânuia Și-n stăpânire îl avea?” Parcă nuiaua l-ar mișca Pe cel care o ridica! Parcă toiagul o să zică Căci el e cel ce îl ridică Pe-acela care, e știut, Că nu este, din lemn, făcut!”

16. De-aceea, Domnul cari mereu E al oștirii Dumnezeu, Are să îi înfrunte firea Și va trimite ofilirea, Printre războinicii ce-i are. Va izbucni un pârjol mare, Iar de dogoarea focului, Pieri-vor toți aleșii lui.

17. Apoi, Lumina cea pe care Neamul lui Israel o are, Se va preface într-un foc. Sfântul lui Israel, pe loc, În flacără mistuitoare Se va preface, lovind tare – Doar într-o zi – toți ai lui spini Și tufele de mărăcini.

18. Va arde – trup și suflet – toată Sclipirea ce-a fost arătată De câmpul și pădurea lui, Fiind asemenea celui Care, cuprins de-al bolii chin, Se prăbușește în leșin.

19. Rari fi-vor, încât numărați Vor putea fi copaci-aflați – În urmă – în pădurea lui. Nu-i va fi greu copilului, Să scrie-atunci numărul lor, Adică al copacilor Cari în pădure au rămas, După al nimicirii ceas.

20. În ziua ‘ceea, rămășița Lui Israel, precum și vița Lui Iacov, nu vor mai avea Sprijin în cel ce le lovea, Ci al lor sprijin va fi Cel Cari Sfânt îi e lui Israel, Căci Domnul, doar, are să fie Nădejdea lor, pentru vecie.

21. La Dumnezeul ei Cel tare, Numai o rămășiță are – Din a lui Iacov casă-apoi – Să se întoarcă înapoi.

22. Chiar dacă cei din Israel S-ar dovedi a fi la fel De mulți, precum nisipul care Se află pe un țărm de mare, O rămășiță doar apoi, Se va întoarce înapoi, Căci nimicirea-i pregătită, E hotărâtă și-ntărită, Făcând dreptatea – mai apoi – Să se reverse peste voi.

23. Domnul oștirilor e Cel Cari hotărât-a-n acest fel, Iar nimicirea pregătită Va fi, în țară, împlinită.

24. Dar totuși, iată, Dumnezeu A zis așa: „Popor al Meu Cari în Sion ești așezat, Să nu te temi dar, niciodat’, De-Asirian; el te lovește Cu-a lui nuia și își rotește Toiagul pe deasupra ta, La fel după cum se purta Egiptu-n vremea-ndepărtată.

25. Peste puțină vreme, iată, Pedeapsa Mea va înceta. Nu voi mai fi-mpotriva ta Și-am să mă-ntorc să-i nimicesc Pe cei care te asupresc.”

26. Domnul oștiri-o să pornească Și biciul o să-Și învârtească, Lovindu-l pe Asirian, Cum l-a lovit pe Madian – La stânca din Oreb – căci iată, Își va mai ridica o dată Toiagul Său, în largul zării, Peste întreg cuprinsul mării, Așa după cum – în trecut – Și în Egipt a mai făcut.

27. În acea zi, va fi luat Jugul care a apăsat Pe umărul și gâtul tău Și care te-a chinuit rău. Ba încă jugul va crăpa, Atuncea când tu vei scăpa, Din pricina grăsimii care S-a adunat, fără-ncetare.

28. El va veni, în drumul lui, Și peste al Aiatului Ținut, atunci, se va abate. Apoi Migdolu-l va străbate Și o să-și lese, pe imaș, Calabalâcul, la Micmaș.

29. Trec trecătoarea și-noptează La Gheba, când se înserează. Tremură Rama-nspăimântată, Apoi Ghibea lui Saul, iată, Pornește într-o goană mare.

30. „Ridică-ți glasul tău cel tare, Tu, fiică a Galimului!” „Laisul – și cu toți ai lui – Seama să ia!” „Vai, Anatot!”

31. Iată, se-mprăștie de tot Madmena. Fug înspăimântați Cei cari în Ghibea sunt aflați.

32. La Nob, o zi – de stat – mai are Și face semn de-amenințare Spre muntele Sionului Și-apoi Ierusalimului.

33. Iată că Domnul cari mereu E al oștirii Dumnezeu, Taie-acum crengi, plin de putere. Cei mari sortiți sunt la tăiere, Iar cei înalți și semețiți Ajuns-au, la pământ, trântiți.

34. Crângul pădurii e tăiat De fierul care l-a mușcat, Iar Cel Puternic Se vădește, Peste Liban, că stăpânește.