Isaia 13 BIV2014
1. Iată ceea ce-a prorocit Cel cari, Isaia, s-a numit – După cuvântul Domnului – În contra Babilonului. Isaia se vădea cel care, Părinte, pe Amoț, îl are.
2. Pe-un munte gol, să ridicați Un steag și să vă înălțați Glasul, făcând semne din mână, Celor cari trebuie să vină La poarta-asupritorilor!
3. Iată, Domnul oștirilor, În felu-acesta, a vorbit: „Aflați că Eu am poruncit Oștirii Mele celei sfinte Și i-am cerut să ia aminte! Pe-ai Mei viteji, Eu i-am chemat, Cu cei care s-au bucurat De-a Mea mărime, ca să vină La judecata cea deplină, Făcută de a Mea mânie.”
4. Un mare vuiet o să fie, Cum e vacarmul cel pe care Îl face-o gloată de popoare. Se-aude zarvă de-mpărați, De oameni cari stau adunați. Domnul oștiri-Și cercetează, Atent, oștirea, ca să-i vază Pe-aceia care vor lupta, În lupta ce se va purta.
5. Această oaste, adunată, E dintr-o țară depărtată, Din marginea cerurilor. Astfel, Domnul oștirilor Și-uneltele mâniei Lui Lovesc fața pământului, Căci Domnul vrea să-l pedepsească Și are să îl nimicească.
6. Gemeți! Căci ziua Domnului E-aproape, cu mânia Lui. Ea vine peste-ntreaga fire, Asemeni ca o pustiire A Celui care e, mereu, Atotputernic Dumnezeu!
7. De-aceea, mâinile slăbesc, Iar inimile se topesc.
8. Toți oamenii sunt năpădiți De spaime și sunt chinuiți De mari dureri. Spasmele lor Sunt ca ale femeilor, La naștere. Încremenesc, Unii la alții când privesc, Iar fața li se înroșește Și precum focul se vădește.
9. Iată că ziua Domnului Lovește a pământului Față. E ziua de mânie! Nu mai e milă, doar urgie Aprinsă. Este un foc viu, Cari va preface-ntr-un pustiu Pământul, nimicind astfel Toți păcătoșii de pe el.
10. Stelele-atunci au să pălească Și nu au să mai strălucească. Nici Orionu-atunci, la fel, Nu va mai străluci nici el, Iar soarele, abia ivit, Se-ntunecă în răsărit. Luna, apoi – de-asemenea – Nu va mai lumina nici ea.
11. Domnul a zis: „Iată, voiesc – Lumea – ca să o pedepsesc, Căci plină e de răutate, Iar pe cei răi pentru păcate, Pentru nelegiuirea lor. Voi face ca trufașilor Să le-nceteze semeția. Iată, voi spulbera mândria Asupritorilor, de-ndat’!
12. Mai rari ca aurul curat Și scumpi ca aurul pe care Țara Ofirului îl are, Voi face oamenii să fie.
13. Pentru aceasta, să se știe Că cerul îl voi clătina. Pământul se va legăna, Căci zguduit are să fie Din temelii, de-a Mea mânie. De-a Domnului mânie-aprinsă, Lumea va fi atunci cuprinsă, Pentru că este ziua Lui, Ziua mâniei Domnului.
14. Speriați atuncea, bunăoară, La fel ca și o căprioară Ori asemenea turmelor Rămase fără de păstor, Se va întoarce fiecare, La neamul pe care îl are.
15. Cei care vor fi prinși să știe Cum că străpunși – toți – au să fie, Iar cei cari fi-vor apucați, De sabie vor fi tăiați!
16. Copiii le vor fi loviți, Fiind – sub ochii lor – zdrobiți. Casele fi-vor jefuite, Iar soațele lor, necinstite.
17. Ațâț poporul Mezilor, Să meargă împotriva lor, Căci ei, argintul nu-l doresc Și nici la aur nu poftesc.
18. Cu arcuri, ei vor tăbărî Pe tineri și-i vor omorî, Căci milă n-au din partea lor, Nici roadele pântecelor, Pentru căci nici copilul n-are Să dobândească-a lor cruțare.
19. Iar Babilonul, negreșit, Are să fie nimicit. El – fala împăraților, Podoabă a Haldeilor – Precum Sodoma și Gomora, Ajunge-va, când va fi ora Mâniei Domnului. Astfel,
20. Nimeni nu va mai sta în el, Căci locuit n-o să mai fie. Arabul nu are să vie Să își întindă cortul lui, La poarta Babilonului. Păstorii n-au să se oprească Cu turmele, să poposească Înălțând țarcuri pentru ele, Pe lângă zidurile-acele.
21. Doar fiarele de prin pustie, În locu-acela, au să vie, Culcușuri ca să-și încropească. În case au să locuiască Doar bufnițe și struți, căci loc, Pentru stafii va fi, de joc.
22. În casele împărătești Și-n casele cele domnești, Doar urletul șacalilor Va răsuna-nfricoșător. În casele cari sunt știute Că de petrecere-s făcute, Câinii sălbatici au să vie. Iată că vremea e târzie! Zilele sale-s numărate Și nu vor fi adăugate. A timpurilor împlinire Nu va cunoaște zăbovire.”