Isaia 14 BIV2014
1. Dar Dumnezeu este Cel care, Față de Iacov – milă – are, Pentru că iar, pe Israel, Are să îl aleagă El Și are să îl ducă iară, Ca să îi dea tihnă în țară. Atunci străinii vor veni, Pentru că ei se vor uni Cu a lui Iacov casă mare,
2. Căci toate neamurile care Se află-n lume, mai apoi Îi vor aduce înapoi, În țara moștenirii lor, Iar al lui Israel popor, Asupra lor, va stăpâni, Atunci când iarăși va veni, În țara Domnului, că toată Suflarea, roabă îi e dată. Robi îi vor fi aceia care L-au apăsat fără-ncetare. Stăpân va fi el, negreșit, Peste cei cari l-au asuprit.
3. Când îți va da Domnul odihnă Și ai s-ajungi a găsi tihnă În urma frământării tale Și-a trudei de pe a ta cale – Date de greul jug purtat, În vremea-n cari rob te-ai aflat,
4. Pentru-mpăratul cel pe care, În frunte Babilonu-l are – Atunci, un cântec vei cânta, Cari va cuprinde viața ta: „Iată, asupritorul meu A dispărut. De-al său jug greu – Acuma – m-am eliberat, Iar asuprirea a-ncetat,
5. Căci Dumnezeul meu Cel Sfânt Și-a întins brațul și a frânt Toiagul celor răi din fire, Nuiaua lor de stăpânire.
6. Cel care, în urgia lui, Popoarele pământului Le-a tot lovit peste obraz – Mereu, și nu le-a dat răgaz – E prigonit, fără cruțare. E prigonit acela care, Popoarele pământului Le supunea-n mânia lui.
7. Pământul va primi odihnă Și se va bucura de tihnă, Pacea fiind asupra lui. Toți oamenii pământului Vor chiui de veselie Și vor cânta cu bucurie.
8. Cedrii cei mândri și frumoși, Alăturea de chiparoși – În al Libanului ținut – Se bucură că ai căzut, Zicând: „Nu mai e nimenea Care să vină și să vrea Ca să ne taie! A căzut Cel care, să ne taie-a vrut!”
9. N-au tihnă morți-n somnul lor, Căci locuința morților Se mișcă – de-un fior pătruns, Până-n adâncul ei ascuns – Să te primească, la sosire, Trezindu-i la a ta venire, Pe toți oameni-aceia cari, Peste pământ erau mai mari. Din somnul lor, vor fi sculați Ai neamurilor împărați.
10. Cu toții îți vor spune-apoi: „Iată că ești la fel ca noi! Aicea dacă ai pătruns, Fără putere ai ajuns!”
11. În locuința morților, Tu vei avea, însoțitor, Nemărginita-ți strălucire Ce-mpodobea a ta mărire Și sunetul de alăute, Căci – așternuturi – ai făcute Din strat de viermi doar. Năpădit Vei fi de ei și-acoperit.
12. Vai ție! Vai, cum ai căzut Din cer, tu care-ai fost făcut Luceafărul strălucitor! Vai ție, fiu al zorilor! Vai ție, cum ai fost lovit Și la pământ ai fost trântit, Tu, care-ai fost biruitor Al tuturor neamurilor!
13. În a ta inimă ai spus: „Mă voi sui în ceruri, sus! Am să-mi pun jilțul de domnie Acolo, căci voiesc să fie Deasupra stelelor pe care, În mână, Dumnezeu le are. Muntele dumnezeilor – Muntele adunării lor – În miazănoapte-mi va da mie, Un loc care al meu să fie.
14. Mă voi sui, triumfător – Apoi – pe vârful norilor, Și am să fiu la fel și eu, Ca Prea Înaltul Dumnezeu!”
15. Dar la pământ ai fost trântit! Din înălțimi, te-ai pomenit În locuința morților, În negura mormintelor!
16. Cei ce te văd, mirați privesc Și plini de spaimă glăsuiesc: „Acesta este omul care Cutremura pământ și mare?
17. El zguduia împărății, Lăsând cetățile pustii? El e cel care pustia Lumea, așa precum voia? N-a luat el prinși de război, Pe care i-a-nrobit apoi?”
18. Ai neamurilor împărați Care-au pierit, sunt așezați Cu cinste, în mormântul lor, Să-și doarmă somnul morților.
19. Al tău mormânt gol e lăsat, Pentru că fost-ai aruncat Departe de al tău mormânt. La fel ajuns-ai, precum cum sânt Și ramurile ofilite, Doar de dispreț învrednicite. Ești precum prada cea luată Cu sabia și lepădată Pe pietrele care podesc Groapa în cari se prăbușesc Stăpânii ei, căci ai ajuns Un hoit în care au pătruns Putreziciuni nimicitoare. Bun de călcat ești, în picioare.
20. Tu, în mormânt, nu ești unit Cu ei, căci tu ți-ai nimicit Țara. Ai fost ne-ndurător Și-ai prăpădit al tău popor. N-o să se mai vorbească – iată – De neamul celor răi, vreodată.
21. Din pricina părinților Și a nelegiuirii lor – Grăbiți-vă gata să fiți – Pe fii să îi măcelăriți! Să nu se scoale, să voiască – Pământul – să îl cucerească, Iar lumea – ca în alte dăți – Să n-o mai umple, cu cetăți!”
22. „Eu Mă ridic în contra lor!” – A zis Domnul oștirilor. „Voi șterge dar, numele lui Și urma Babilonului! Iată că am să șterg de tot Și pe fecior și pe nepot!
Împotriva Asiriei23. O mlaștină va fi aici Și un culcuș pentru arici, Căci locul fi-va – de îndat’ – Cu nimicire măturat!”
24. Domnul oștirii a venit Și a jurat: „Fi-va-mplinit Tot ceea ce am arătat. Nimica nu va fi lăsat Neîmplinit, din tot ce-am spus.
25. Mâna, atunci, Îmi voi fi pus Pe-Asirieni, și-n țara Mea Am să-i zdrobesc. Nu vor avea Scăpare, căci în munții Mei, Calc cu piciorul peste ei. Jugul Asirianului Și-asemenea povara lui Le iau de pe poporul Meu Și n-au să-l mai apese greu.”
26. Iată dar, hotărârea dată, Care se află îndreptată În contra-ntregului pământ Și-a celor care pe el sânt. Iată și brațul cel întins Care, pe neamuri, le-a cuprins.
Împotriva Filistenilor27. Domnul oștirilor e Cel Care a hotărât astfel. Și cine o să îndrăznească, Apoi, să I se-mpotrivească? Întins e brațul Său cel tare: Cine îl va abate, oare?
28. În anu-n care a murit Cel cari, Ahaz, era numit Și era-n Iuda, la domnie, S-a dat această prorocie:
29. „Nu te mai bucura, de zor, Țară a Filistenilor Pentru că frânt s-a dovedit Toiagul care te-a lovit, Căci din a șarpelui tulpină, Un basilic are să vină, Al cărui rod, îngrozitor, E un balaur zburător.
30. Cei mai săraci cari se vor naște, Și ei – atunci – vor putea paște, Căci locui-vor liniștiți Cei care sunt nenorociți. Am să îți las neamul să piară De foame, în această țară, Iar cei care vor rămânea, Parte de moarte vor avea.
31. Gemeți voi porți, înspăimântate! Bocește-te și tu, cetate! Țară a Filistenilor, Cutremură-te! Căci un nor De fum – iată-l – acuma vine, Din miazănoapte, peste tine, Iar șirurile cele-ntinse, Ale vrăjmașului, sunt strânse.”
32. „Dar ce răspuns va da celor Care trimiși sunt, de popor?” „Că Domnul a întemeiat Sionul și în el a dat Un loc, unde – adăpostiți – Vor fi toți cei nenorociți Din mijlocul poporului, Popor cari este-al Domnului.”