Isaia 16 BIV2014

1. Trimiteți miei, în dar, de-ndat’, Pentru al țării împărat! Din Sela, al vost’ dar să vie, Pe drumurile din pustie, Până la muntele pe care Fiica Sionului îl are!

2. Precum e pasărea speriată Care din cuib e alungată, Sunt fetele Moabului, La trecerea Arnonului.

3. Ele vor zice: „Sfătuiește Și vino dar, de mijlocește! Ne-acoperă pe fiecare, Cu umbra ta-n amiaza mare, De parcă vălu-ntunecat Al nopții ne-ar fi-nconjurat! Ascunde-i pe cei urmăriți Și nu-i vinde pe cei fugiți!

4. Lasă-i să se adăpostească, La tine ca să locuiască Aceia care sunt scăpați, Cari din Moab sunt alungați! Fii pentru ei, locul în care Oameni-acești găsesc scăpare, De-acela care se vădește Că țara lor o pustiește. Căci apăsarea nu durează, Iar pustiirea încetează Și cel ce calcă a lor țară, Foarte curând, are să piară.

5. În locul lui are să fie – Atunci – un scaun de domnie. Acesta se va vădi tare, Căci e-ntărit prin îndurare. În a lui David casă, iată Că un judecător se-arată, Cari plin e de credincioșie. Prieten el are să fie Al dreptului și-o să se-arate, De râvnă plin, pentru dreptate.

6. „Am auzit de fudulia, De îngâmfarea, de trufia, De lăudăroșenia mare Pe cari mândrul Moab o are.”

7. De-aceea, în această vreme, Moabul a ajuns a geme. Pentru Moab, cu toți se tem Și pentru a lui soartă gem. Să suspinați, adânc mâhniți, Când – la Chir-Hareset – priviți Și-asemeni când în el intrați Și pe-ale lui ruine stați.

8. Câmpiile cele pe care Țara Hesbonului le are, Ajuns-au ca să lâncezească, Căci nu mai au ce să rodească. Ai neamurilor domnitori S-au repezit, triumfători, În Sibma, unde au sfărmat Vița-de-vie. Au tăiat Butucii care se-ntindeau Spre Iaezer și se-ncâlceau Până departe, în pustie. Mlădițele viței-de-vie Se întindeau în depărtare, Ajungând dincolo de mare.

9. Plâng, pentru via cari, odată, Se întindea în Sibma toată, Precum lacrimi mă podidesc Când către Iaezer privesc. Udat ești Elealule, Precum și tu – Hesbonule – De ale mele lacrimi care Curg peste voi, fără-ncetare, Căci peste roade, pe furiș – Peste al vostru seceriș Și-asemenea și peste voi – Cade un strigăt de război!

10. S-a dus întreaga bucurie Și veselia din câmpie. Nu mai sunt cântece în vii Și nici zumzet de veselii! Vinul, în teascuri, a secat, Căci nimeni nu l-a mai călcat. „Ce bucurie se vădea Pe când culesul începea! Dar veselia a tăcut, Căci să-nceteze am făcut.

11. Precum o harfă, tot mereu, Pentru Moab, sufletul meu Plânge acum. Inima mea Se tânguie de-asemenea, Și pentru Chir-Hares. Dar iată,

12. Când tot Moabul se arată, Pe înălțimi urcând grăbit Și când intra-va obosit În sfântul său locaș în care Se va ruga pentru-ndurare, Nimica nu va căpăta Și în zadar va aștepta!”

13. Cuvântu-acesta a fost spus De către Domnul Cel de Sus, Cu multă vreme înainte, Pentru a se lua aminte, Și spre Moab e îndreptat.

14. Domnul astfel a cuvântat: „În doar trei ani – cum sunt cei care Un simplu simbriaș îi are – Ajunge-va disprețuită Întreaga slavă strălucită Pe cari Moabul – azi – o are, Cu toată-a lui mulțime mare. Aflați dar, că va rămânea, Apoi, puțin lucru din ea, Astfel încât să pot să zic Că nu a rămas mai nimic.”