Isaia 25 BIV2014

1. O, Doamne, al meu Dumnezeu, Pe Tine Te înalț, mereu! Numele Tău, neîncetat, De mine fi-va lăudat, Căci mari lucrări ai săvârșit. Planuri mărețe ai urzit Mai dinainte, și-ai vegheat Asupra lor, neîncetat, Înfăptuite ca să fie, La timp și cu credincioșie.

2. Căci Babilonul, am văzut Că-n dărmături l-ai prefăcut. Morman de pietre a rămas Din el, în acest ultim ceas, Căci cetățuia întărită E o ruină părăsită. Iată, cetatea minunată – Cetatea cari a fost odată, Cetate a străinilor – E, spre mirarea tuturor, Din temelie, nimicită Și nu va fi, din nou, zidită.

3. De-aceea Doamne, Te slăvesc Popoarele și Te măresc, Iar orice neam – de bună seamă – De Tine știe să se teamă.

4. Căci Tu ai fost loc de scăpare, Pentru cel cari – putere – n-are Și pentru cel nenorocit. Un adăpost Te-ai dovedit, În care oamenii se-adună În vremurile de furtună. Ești un umbrar cari izbăvește De arșița ce dogorește. Iată, suflarea cea pe care Omul asupritor o are, Drept vijelie se vădește, Care în ziduri greu lovește.

5. Așa precum e domolită Căldura care-i izbucnită Într-un pământ ce e încins, La fel și Tu, Doamne, ai stins Zarva străinilor, în țară. Cum e căldura cea de vară Înăbușită de un nor, Ale asupritorilor Cântări de biruință, iată, Și ele fost-au, dintr-odată, Înăbușite. Nu mai sânt, Nu mai răsună al lor cânt.”

6. Acum, Domnul oștirilor A pregătit popoarelor, Pe acest munte, ospăț mare, Unde primi-vor fiecare, Bucate bune și gustoase, Pline de măduvă, miezoase. De vinuri vechi și limpezite, Acestea fi-vor însoțite.

7. De Domnul, pe-acest munte, iată, Are să fie-nlăturată Marama ce acoperea Popoare și cari le-nvelea Pe neamurile care sânt Pe fața-ntregului pământ,

8. Căci nimicită o să fie Moartea, atunci, pentru vecie, Iar lacrimile fețelor Șterse vor fi. Al Său popor Are să scape de povara Pe care i-o dădea ocara Ce o purta necontenit, Pentru că Domnul a vorbit.

9. În acea zi, când se adună, Poporu-ntreg are să spună: „Acesta este Dumnezeu, În cari ne-am încrezut mereu, Ca mântuire să primim! Acum, hai să ne veselim În mântuirea cea pe care A dat-o pentru fiecare!

10. Iată că mâna Domnului Șade asupra muntelui. Moabul, însă, e călcat, Precum un pai, neînsemnat, În bălegar a nimerit Și de picioare e zdrobit.

11. Din mijlocul băltoacelor, Își va întinde, rugător, Mâinile lui, ca să se scoată, Asemeni celui cari înoată; Dar Domnu-i spulberă mândria Și-i nimicește dibăcia.

12. El surpă tot ce-ai înălțat Și la pământ este culcat Zidul pe care l-ai făcut, Căci în țărână-i prefăcut!”