Isaia 32 BIV2014

1. „Atunci, cel care-i așezat Pe scaunul de împărat Va-mpărăți doar cu dreptate, Iar voievozi-au să arate Că se conduc, în cârmuire, Mereu doar de neprihănire.

2. Căci fiecare va putea Să fie-atunci asemenea Cu adăposturi care sânt Făcute-a apăra de vânt Sau ca un loc pentru scăpare Când vine o furtună mare, Ori cu un râu îmbelșugat Ce curge printr-un loc uscat Și precum umbra cea bogată Care de stâncă este dată, Pe un neprimitor pământ, Ce-i ars de sete și de vânt.

3. Cei cari să vadă-s învățați Nu vor avea ochii legați Iar cei cari au urechi și minte, Atuncea vor lua aminte.

4. Apoi, inima celor care Sunt ușuratici, din născare, Pricepere o să culeagă Și astfel o să înțeleagă. Cei care gângavi s-au vădit, Vorbi-vor iute, deslușit.

5. Cel ce-i atins de nebunie, Numit „ales” are să fie. Nu se va spune, de mișei, Că largă inimă au ei.

6. Nebunul, nebunii doar, spune Și nu nutrește gânduri bune În inimă. Cugetul său E îndreptat doar către rău. Astfel, neadevărul lui E împotriva Domnului, Căci sufletul celui lihnit, Flămând să-l lese a voit Și-apoi să ia, a căutat, Apa celui ce-i însetat.

7. Mișelu-n stăpânire are Arme ce sunt nimicitoare. El face planuri vinovate Care, mereu, sunt îndreptate Spre cel ce e nenorocit, Voind să-l piardă, negreșit, Chiar dacă pricina pe care Omul care-i sărac o are, Se-arată dreaptă-n fața lui.

8. Alta e starea omului Care, la suflet, e ales. Omul acest – bine-nțeles – Pe al său cuget îl va pune Să stăruiască-n fapte bune.”

9. „Femei, care vă arătați Fără de grijă, vă sculați De-ndată și în acest ceas, Seama luați la al meu glas! Fiice nepăsătoare-apoi, Luați aminte dar, și voi, Acuma, la al meu cuvânt!

10. Un an și niște zile sânt, Până când o să tremurați Și o să vă înspăimântați, Văzând culesul viilor Și-al poamelor livezilor, Cum se va duce pe pustie Și cum nu are să mai vie.

11. Voi, cele care vă vădiți Fără de griji, vă îngroziți! Nepăsătoarelor! Sculați Grabnic acum, și tremurați! De straie, dezbrăcați-vă! Mergeți și dezgoli-ți-vă, Iar coapsele vă-ncingeți voi, Cu hainele de jale-apoi.

12. Cu pumni-n piept să vă loviți, Atuncea când vă amintiți De frumusețea viilor, De roadele câmpiilor.

13. Iată, pământul – cel pe care Sărmanul meu popor îl are – Acoperit este de spini Și-asemenea de mărăcini. Iată, aceștia au ajuns Până-ntratât, că au pătruns Chiar și în casele vestite, Spre veselie rânduite.

14. Casa care a fost zidită Pentru-mpărat, e părăsită. Cetatea cea de altădată – Gălăgioasă – e lăsată. Dealul și turnul au să fie Drept peșteri doar, pentru vecie. Măgari sălbatici, strânși în ceată, Au să se-adune, de îndată. Vor merge-n locurile-acele, Căci ei au să se joace-n ele. Turmele-apoi au să se-adune Și-acolo-și vor găsi pășune,

15. Până când Duhu-n slăvi aflat, Asupră-ne va fi turnat. Atunci, pustiile ce sânt, Se vor preface în pământ, Iar tot pometul din câmpie, Ca o pădure o să fie.

16. Neprihănirea arătată Va fi-n pustie așezată, Iar în pomet, se va vedea Că, locuință, va avea.

17. Pacea-i lucrarea cea pe care Neprihănirea doar o are, Iar roada ei are să fie Liniște, tihnă pe vecie.

18. Poporul va avea putință Ca în a păcii locuință – În acel timp – să locuiască. El are să se-adăpostească În case ce sunt liniștite Și care sunt, de griji, lipsite.

19. Însă pădurea e lovită De grindină și prăbușită. Are să fie aplecată, Adânc, cetatea, de îndată.

20. Ferice dar, vouă, celor Care – de-a lungul apelor – V-ați așezat să semănați, Știind mereu, drumul să dați – În orice loc – măgarului Și-asemenea și boului!”