Isaia 37 BIV2014

1. Când împăratul Ezechia Află ce a cerut solia, Își rupse straiele de-ndat’ Și într-un sac s-a îmbrăcat. S-a dus la Casa Domnului

2. Și-n urmă, la porunca lui, Eliachim – acela care Peste-a lui casă e mai mare – Fiind de Șebna însoțit – Cari logofăt era numit – Și de cei mai bătrâni preoți, Au mers, în mare grabă, toți, Pân’ la prorocul Domnului. Amoț fusese tatăl lui, Iar el, Isaia, s-a chemat.

3. Când l-au găsit, au cuvântat: „Venim să-ți înmânăm solia De la-mpăratul Ezechia. Ascultă dar, ceea ce-a zis, Atuncea când el ne-a trimis: „Aceasta e o zi amară: E de necaz și de ocară. Zi de pedeapsă se arată Și gata e să se abată Peste-al Iudeilor popor. Din pântecele mamelor, Copiii stau să se ivească, Dar nu-i putere să se nască.

4. Poate că Domnu-a auzit, Tot ce Rabșache a rostit. De-Asirieni a fost trimis, Iar vorbele pe cari le-a zis, Pe Domnul Îl batjocoresc. De-aceea, eu acum gândesc Precum că Domnul Dumnezeu – Cel care este viu, mereu – Nu va lăsa nepedepsite Vorbele care-au fost rostite. O rugăciune-n acest ceas, Pentru cei care-au mai rămas, Vreau să îți fac, acuma, eu, Să-i înalți tu, lui Dumnezeu.”

5. Slujbașii la proroc s-au dus, Așa cum împăratu-a spus.

6. Isaia le-a răspuns apoi: „Întoarceți-vă înapoi Și-i spuneți împăratului: „Iată cuvântul Domnului: „Să nu te temi de cel aflat Peste Asiria-mpărat, De vorbele ce le-a rostit, Prin care M-au batjocorit Slujbașii săi. Căci pune-voi

7. Un duh în el, cari – mai apoi – Are să-l facă să pornească, Spre țara lui. O să primească, O veste și are să piară De sabie, în a lui țară.”

8. Rabșache s-a întors, grăbit, Și – pe-mpărat – l-a întâlnit, Luptând la Libna, căci aflase Precum că din Lachis plecase.

9. Astfel, cel care așezat Era-n Asiria-mpărat, Atunci o veste a primit, În care lui i s-a vorbit Despre Tirhaca, cel aflat În Etiopia-mpărat. Prin vestea ce i s-a adus, În felu-acesta i s-a spus: „Tirhaca a pornit război, În contra ta”. Aflând apoi, El o solie a trimis La Ezechia și a zis:

10. „Să nu te-nșele Dumnezeu, În care te încrezi mereu, Zicând că „Nu va fi lăsat Ierusalimul – niciodat’ – În mâinile acelui care, Asiria în frunte-l are.”

11. Aflat-ai ce s-a petrecut Cu cei pe care i-au avut, Drept împărați, țările care Au încercat, fără-ncetare, Să mi se fi împotrivit! Știi că pe toți i-am nimicit, Și-acuma oare, te gândești Că numai tu, izbăvit, ești?

12. Dar dumnezeii ce-i aveau Toți cei care se-mpotriveau – Luptând dar, cu părinții mei – I-au izbăvit, oare, pe ei? N-a fost atuncea nimicit Gozanul? Fost-a izbăvit Haranul sau Rețeful, oare, Sau fiii lui Eden, cei care Erau veniți din Telasar?

13. Știi ce-au pățit! Îmi spune dar: Unde e cel cari – în Hamat – Fusese pus ca împărat? Unde e cel care-a domnit În Hena? Spune-mi, ce-a pățit Cel care-n Iva stăpânea? Unde e cel ce-mpărățea În țările Arpadului Și-ale Sefarvaimului?”

14. Când Ezechia a citit Scrisoarea, iute s-a suit Până la Casa Domnului Și-a pus-o înaintea Lui.

15. El I-a făcut o rugăminte, Rostind apoi aste cuvinte:

16. „O, Dumnezeule, Tu Cel Cari Domn îi ești lui Israel! O, Doamne! Tu, Acela care Te-așezi pe heruvimi, călare, Ești singurul stăpânitor, Asupra împăraților. Tu ai făcut acest pământ Și toate câte-n lume sânt!

17. Doamne, în îndurarea-Ți multă, Pleacă-Ți urechea și ascultă! Deschide-Ți ochii și privește! Ascultă ce vorbe rostește – Acuma – Sanherib cel care Peste Asiria-i mai mare. Căci vorbele care le-a zis, Prin solii pe cari i-a trimis, Batjocoresc pe Dumnezeu, Pe Cel care e viu, mereu!

18. Da Doamne, s-a adeverit Că toți acei care-au domnit Peste Asiria porniră Război, prin care nimiciră Ai neamurilor împărați, În țările din jur aflați. Țările-apoi le-au pustiit Și nimeni n-a fost izbăvit.

19. Pradă au dat, flăcărilor, Zeii de pe cuprinsul lor. Aceia n-au fost dumnezei: Din lemn și piatră fiind ei, Erau lucrări – cum s-a văzut – Pe care omul le-a făcut.

20. Acuma Doamne, Te grăbește Și-al Tău popor îl izbăvește De Sanherib, ca să se știe – În orișicare-mpărăție – Că numai Tu Doamne, mereu, Ești singur Domn și Dumnezeu!”

21. Atunci, Isaia – acel care, Părinte, pe Amoț, îl are – La Ezechia a trimis Solie și astfel i-a zis: „Așa vorbește Dumnezeu: „Iată că auzit-am Eu, Ce rugăminte Mi-ai făcut, Și ce anume Mi-ai cerut Să fac, cu Sanherib, cel care Este-Asiria mai mare.”

22. Iată cuvântul Domnului Pe care-l spune-n contra lui: „Fiica Sionului, vezi bine, Dispreț are față de tine. Fata Ierusalimului, În urma împăratului, Mișcă din cap și râde doar.

23. Pe cine-ai ocărât tu dar? Batjocuri, cui ai aruncat Și-n contra cui, tu ai strigat? Dar împotriva cui, cutezi, Să îți ridici ochii? Nu vezi? În contra Sfântului pe care Neamul lui Israel Îl are!

24. Prin soli, pe care i-ai trimis, Tu L-ai batjocorit și-ai zis: „Doar cu mulțimea carelor Avute de al meu popor, Urc coastele Libanului. Cei mai înalți cedrii ai lui – Precum și mândri chiparoși, Cari se vădesc cei mai frumoși – Am să îi tai. Pe creasta lui, Unde e a Libanului Pădure, ca și o grădină – Care de poame este plină – Eu voi pătrunde, negreșit.

25. Izvoare, precum mi-am dorit, Eu am săpat și am băut. În urmă, când voi fi trecut Prin țara Egiptenilor, Sub tălpile picioarelor Seca-voi râurile care Pământu-acela-ntins le are.”

26. „Dar spune-mi, nu ai auzit Că Eu – de mult – am pregătit, Aceste lucruri? Nu știi oare, Că am gătit a lor pierzare, Din vremuri vechi? Dar, negreșit, Acum doar am îngăduit, Ca ele a fi împlinite. Toate cetățile-ntărite, În dărmături, le voi preface, Așa precum Mie îmi place.

27. Locuitorii lor, fricoși, Se vor uita neputincioși, Înspăimântați și îngroziți, Fiind de teamă-nmărmuriți. Ca iarba fragedă fi-vor Ca și verdeața din ogor, Ca iarba de pe-acoperiș – Care-nfrunzește pe furiș – Precum e grâul cel uscat, ‘Nainte de a fi-nspicat.

28. Dar Eu știu, însă, când stai jos, Când ieși sau intri, ori furios – În contra Mea – te-ai arătat.

29. Pentru că te-ai înfuriat Pe Mine, pentru c-am văzut, Cât de trufaș tu te-ai făcut, Iată că hotărât-am Eu, Să-ți pun în nări, belciugul Meu. De-asemeni, am găsit cu cale, Să pun buzelor gurii tale Zăbala Mea și înapoi Te vei întoarce tu, apoi, Pe drumul pe care-ai venit.”

30. „Iată ce semn am stabilit Eu, pentru tine, Ezechia, Să poți a crede prorocia: Anul acesta, să știți bine, Numai ce crește de la sine, O să mâncați. Al doilea an – Așa precum e al Meu plan – O să mâncați doar ce-o să iasă, Din rădăcina-n câmp rămasă. Abia-n al treilea an apoi, Veți semăna pământul voi. Atuncea o să secerați, Vii veți sădi și-o să mâncați Din rodul lor. Va rămânea

31. O rămășiță – veți vedea – Care-i din a lui Iuda casă, Și la lumină o să iasă. Ea o să prindă rădăcină Și rod deasupra o să țină.

32. Căci din Ierusalim, din viță, Are-a ieși o rămășiță. Din muntele Sionului, Ieși-vor cei scăpați, ai lui. Iată ce face râvna mare, A Dumnezeului Cel care Se-arată Domnul tuturor, Fiind Domnul oștirilor.

33. De-aceea-n acest fel vorbește Domnul, de cel ce stăpânește Peste Asiria: „Se știe, Că în ăst loc nu o să vie. Nu va intra-n astă cetate, Nici n-au să fie aruncate Săgeți asupra ei. Apoi, Nu vor fi scuturi de război. Nu vor fi șanțuri de pământ Și nici întărituri nu sânt, Căci nimenea nu mai era Aici, pentru a-mpresura Astă cetate. Negreșit,

34. Pe drumul pe cari a venit, Oastea Asiriei, apoi Se va întoarce înapoi. Nu vor intra oști în cetate, Pentru că nu vor fi lăsate. Nimeni nu va intra în ea.

35. Cetatea e în grija Mea. Eu sunt Cel care-o izbăvesc. Din a Mea pricină-o păzesc, Și pentru David – robul Meu – Cari lângă Mine-a stat mereu!”

36. Îngerul Domnului, sosit În miez de noapte, a lovit Oștile-Asirienilor. El a ucis, din rândul lor – Atunci – o sută și optzeci Și cinci de mii, de oameni. Deci, Când zorile s-au arătat, Doar trupuri moarte a aflat – Pe câmpuri – Sanherib. Îndată,

37. Tabăra fost-a ridicată, Iar Sanherib s-a-ntors apoi, Cu toată oastea înapoi, Și la Ninive s-a oprit, Unde-a rămas de-a locuit.

38. Pe când era în acel loc, S-a dus la templul lui Nisroc, Să se închine zeului. Ai săi feciori, asupra lui, Cu săbiile-au năvălit. L-au omorât și au fugit Apoi, în țara Ararat, Unde-adăpost au căutat. Primul său fiu era numit Adramalec. El a venit Cu Șarețer și amândoi, Cu săbiile – mai apoi – Pe al lor tată l-au tăiat. În locul lui, ca împărat, Peste-al Asiriei popor, A fost ales un alt fecior, Pe care Sanherib l-avea: Esar-Hadon, el se numea.