Isaia 47 BIV2014

1. „Pogoară-te – degrabă – până Ai să ajungi jos, în țărână, Fiică a Babilonului Și doar lutul pământului Drept așternut – de-acum – să-ți fie, Să nu ai scaun de domnie, Fecioară a Haldeilor; Pentru că-n fața tuturor, Nu vei mai fi bine văzută, Drept subțirică și plăcută.

2. Ia pietrele de moară, fată, Și macină făina-ndată. Iute, marama să ți-o scoți Și saltă-ți poalele, să poți, Picioarele, să-ți dezvelești Ca peste râuri să pășești!

3. Ajunge-vei descoperită, Iar goliciunea-ți dezvelită Are să-ți fie-atunci și ea. Rușinea ți se va vedea. În răzbunarea Mea cea mare, Nimeni nu va avea cruțare.”

4. „Al nostru Răscumpărător Se cheamă Domnul oștilor. Apoi, Sfântul lui Israel Mai e numit, în lume, El.”

5. „Așează-te-ntr-un colțișor Și taci, fiica Haldeilor! Împărăteasă, tu să știi, Precum că nu ai să mai fii. Împărăteasa tuturor – Adică a-mpăraților – Nu-ți va mai spune nimenea.

6. Eram furios. Mânia Mea – Ce se vădea nemăsurată – Spre-al Meu popor era-ndreptată. Mi-am pângărit, cu bună știre, A Mea întreagă moștenire, Pentru că am găsit cu cale, Pradă să-l las, mâinilor tale. Însă, după cum am văzut, Tu nici o milă n-ai avut Față de-acel popor al Meu Și-ai pus asupră-i un jug greu. Îi era greu tânărului Și-asemenea bătrânului.

7. Ai zis: „Mereu voi avea casă Și-n veci voi fi împărăteasă. Nu te-ai gândit, nici n-ai visat, Că totul se sfârșește-odat’.

8. Ascultă dar, tu ce-a-nvățată, Plăcerilor a fi dedată, Cea care, fără griji, ședeai Și-n a ta inimă ziceai: „Doar eu, nicicând, prea bine știu Că văduvă nu am să fiu, Iar de copii, nici o clipită, Eu nu am ca să fiu lipsită!”

9. Aceste două lucruri, iată, Ți se vor întâmpla deodată: Și văduvă tu ai să fii, Dar și lipsită de copii. Cu toate te vei pomeni Că într-o zi îți vor veni. Ele-au să te lovească tare, Cu o putere foarte mare, În ciuda descântecelor Și a vrăjitoriilor Pe care le vei fi făcut.

10. În răutăți te-ai încrezut Și ai zis, mândră: „Nimenea, Nicicând, nu poate-a mă vedea!” Înțelepciunea ce-o vădeai Și cu știința ce-o aveai Te-au amăgit, încât – mereu – Ai zis: „Doar eu și numai eu!”

11. Tocmai de-aceea, peste tine – Acum – nenorocirea vine, Fără ca tu să poți vedea Zorile sale. Va cădea Urgia, când nici nu gândești, Și n-ai să poți să o oprești. Prăpădu-apoi te va călca Și n-ai să poți a-l împăca.

12. Poți, cu descântece, să vii, Precum și cu vrăjitorii De care tu te-ai ocupat Din tinerețe, ne-ncetat, Și poate ai să izbutești Ca vreun folos să dobândești.

13. Te-ai obosit tot întrebând Și ajutoare așteptând. Să vină și să-ți țină parte Cei cari știu cerul a-l împarte, Cei care stelele pândesc, Aceia care îți vestesc – Citind numai după luni noi – Ce ți se va-ntâmpla apoi!

14. Sunt ca miriștea, ca și locul Pe care îl cuprinde focul. Căci nu sunt ca niște cărbuni, Pe lângă care să te-aduni Atunci când vrei să poposești Cătând un loc, să te-ncălzești.

15. Așa va fi soarta pe care, Va-mpărtăși-o fiecare Dintre acei la cari mergeai Când întrebări tu le puneai. La fel va fi și cu acei Cu cari făceai negoț, căci ei Se risipesc precum un nor, Și n-au să-ți vină-n ajutor.”