Logo
🔍

Isaia 51 BIV2014

« Izbăvirea și întoarcerea

1. „Mă ascultați cei cari, din fire, Umblați după neprihănire! Cei cari pe Domnu-l lăudați, Atenți – acum – Mă ascultați! Voi care-ați fost ciopliți din stâncă, Priviți spre groapa cea adâncă, Groapă din care-ați fost luați.

2. La Avraam, să vă uitați, Căci el este al vost’ părinte. Priviți dar, cu luare-aminte, Spre Sara care v-a născut. Pe Avraam, l-am cunoscut Când era singur. L-am chemat Și-apoi l-am binecuvântat, Căci astfel Eu l-am înmulțit Pe Avraam, necontenit.

3. Tot astfel, Domnul milă-arată Și de Sion, pentru că iată Că mângâie, cu mâna Lui, Ruinele Sionului. Pustiu-n Rai îl va preface Și o grădină El va face Dintr-un pământ ce-i însetat Fiind de arșiță uscat. Acolo, numai veselie Va fi, mereu, și bucurie. Cântări de laudă, numai, Și mulțumiri vor fi în Rai.

4. Pleacă-ți urechea neam al Meu Și ia aminte, tot mereu, La ce îți spun! Căci Legea, iată, Numai din Mine se arată. Lumină, ea are să fie, Popoarelor, pentru vecie.

5. Neprihănirea Mea cea mare Aproape e, de fiecare, Iar mântuirea Mea, de-ndată, În fața voastră se arată. Aflați dar că brațele Mele Se vor vădi a fi acele, Cari trebuie-a chema, odată, Popoarele, la judecate. În Mine doar, își vor avea Ostroavele încrederea.

6. Priviți către pământ și cer Și veți vedea precum că pier. Cerul pieri-va ca un fum, Și-apoi, pământul cel de-acum, Ca și un strai, se va desface Și-n zdrențe el se va preface. Soarta locuitorilor Este asemeni muștelor Cari au să piară, negreșit. Dar iată că fără sfârșit Este a Mea neprihănire Și veșnic a Mea mântuire Va dăinui. Mă ascultați,

7. Căci vreau, aminte, să luați, Voi care, precum vă e firea, Cunoașteți ce-i neprihănirea. Ascultă-Mă popor al Meu, Cari ai în inimă, mereu, Doar Legea Mea. Nu lua-n seamă Ocările și n-avea teamă De oameni, de cuvântul lor.

8. Iată că orice muritor, De molie, va fi mâncat – Precum un strai vechi, aruncat – Iar carnea lui are să cadă, În urmă, viermilor, drept pradă. Însă a Mea neprihănire, Precum și a Mea mântuire, Din neam în neam se va întinde Și veșnicia va cuprinde.”

9. Te scoală braț al Domnului! Te-mbracă cu puterea Lui! Trezește-Te și Te arată, Precum erai Tu altădată, În vremurile vechi. Dar oare, Nu ai fost Tu, Acela care, Peste Egipt ai tăbărât Și-ndată l-ai și doborât? Sau nu Tu, oare, ai ajuns Balaurul și l-ai străpuns?

10. Ori nu ești Tu Acela care Ai uscat apele din mare Și o cărare ai făcut, Pe cari, să treacă au putut Răscumpărații Tăi apoi?

11. Se vor întoarce, înapoi, Răscumpărații Domnului, În inima Sionului. Ei vor cânta – cu prisosință – Numai cântări de biruință, Căci o cunună minunată, Pe cap, le va fi așezată, Țesută dintr-o bucurie Cari veșnică are să fie. O să-i apuce veselia Și-i va cuprinde bucuria, Pentru că geamătul lor piere Și va fugi orice durere.

12. Să fiți încredințați că Eu Am să vă mângâi, tot mereu. Cine ești tu ca, temător, Să fii, de omul muritor, Sau să te temi de fiul lui, Care-i ca iarba câmpului,

13. Încât să-L uiți pe Domnul care A-ntemeiat pământ și mare, Care – pe tine – te-a făcut Și cerurile le-a țesut? De ce să tremuri, îngrozit, În fața celui dovedit Că umblă să te asuprească, Voind ca să te nimicească? Unde-i mânia cea pe care, Asupritorul tău o are?

14. Curând, cel ce-i încovoiat Sub fiare, fi-va dezlegat. În groapă, n-o să putrezească, Nici pâinea nu o să-i lipsească.

15. Eu îți sunt Domn și Dumnezeu. Eu fac să urle, tot mereu, Pe mare, valuri înspumate, De al Meu vânt întărâtate. Numele Meu, răsunător, Este Domn al oștirilor.

16. Al Meu cuvânt, venit de sus, În a ta gură Eu l-am pus. Eu te-nvelesc, cu mâna Mea – Cu umbra ce o face ea – Căci vreau a-ntinde ceruri noi Și un pământ nou face-voi. Către Sion voi zice Eu: „Iată, tu ești poporul Meu!”

17. Te scoală dar, și te gătește! Ierusalime, te trezește, Căci ai băut, din mâna Lui, Cana mâniei Domnului! Până la fund, ai sorbit dar, Al amețelilor pahar!

18. Nu-i nimenea – cum am văzut – Din cei pe care i-a născut, În stare să-l călăuzească Și sprijin să îi dăruiască.

19. Aceste două lucruri, iată Că ți s-au întâmplat, deodată. Dar cine te va plânge, oare? Te plânge foametea cea mare, Dărăpănarea, pustiirea Cu sabia și nimicirea. „Cum pot ca să te mângâi Eu?”

20. Mustrați, de către Dumnezeu, Plini de mânia Domnului, Fiind asemeni cerbului Care în laț este căzut, La fel, feciorii ți-au zăcut Pe lângă ziduri, leșinați, Pe ulițe împrăștiați.

21. Nenorocitule ce ești, Tu care biat te dovedești – Dar nu de vin sau băutură Ce le-ai băut fără măsură – Ascultă dar, aste cuvinte Și-apoi la ele, ia aminte:

22. „Așa vorbește Dumnezeu, Cel care Domn îți e mereu Și-l apără pe-al Său popor: „Potirul amețelilor – Potirul cu mânia Mea – Ți-l iau din mâini! Nu-l vei mai bea!

23. Îl pun în mâna celor care Te-au asuprit, fără-ncetare, Zicând: „Îndoaie-te și-apoi, Vom trece, peste tine, noi!” Spinarea ta se dovedea, Atunci, fiind asemenea Unui pământ tare, uscat, Ce e de trecători călcat; Sau precum ulița pe care Se plimbă o mulțime mare.”

»