Isaia 57 BIV2014

1. Piere cel ce-i neprihănit. Încetișor, neauzit, Această lume el o lasă: Moare, dar nimănui nu-i pasă. Se duc toți oamenii de bine, Dar să ia seama, nu e cine, Că răutatea e de vină Că numai ea este pricină, Când e luat cel dovedit Precum că e neprihănit.

2. El intră-n pace-n groapa lui Și-n liniștea culcușului, Pace și tihnă a aflat, Căci drumul drept doar, a urmat.

3. Dar, fii de vrăjitoare, voi Apropiați-vă și-apoi Veniți încoace! Vă grăbiți Voi cei care vă dovediți Sămânța preacurvarului Și-asemenea a curvei lui!

4. De cine, voi toți – la un loc – Credeți dar, că vă bateți joc? În contra cui, deschideți voi Gura, scoțând limba apoi? Nu sunteți voi, feciorii lui, Adică ai păcatului? Nu sunteți o sămânță care Obârșia-n minciună-și are?

5. Nu sunteți voi acea sămânță Cari încălzește-a ei ființă, Doar pentru idoli, negreșit, Sub orice pom verde vădit Și care junghie, pe văi Sau pe sub stânci, pe fii săi?

6. În pietrele ce-s lustruite Și în pârâuri sunt găsite, Aflată-ți este moștenirea, Așa precum îți este firea. În ele, soarta, tu o ai, Căci jertfe numai lor le dai. Mereu le aduci daruri care Menite sunt pentru mâncare Și le-nsoțești cu o măsură Din jertfa pentru băutură. „La acest lucru, oare, Eu Nesimțitor pot fi, mereu?”

7. Pe-un munte-nalt și ridicat, Culcușul ți l-ai așezat Și tot acolo, tu te duci Pentru ca jertfe să aduci.

8. Îți pui apoi – precum ți-e firea – În dosul ușii, pomenirea, Fiindcă tu – cum văd prea bine – La depărtare ești de Mine Când salți a ta învelitoare Și urci în pat pentru culcare, Sau când culcușul ți-l lărgești Și-un legământ statornicești Cu ei, în fața tuturor, Că-ți place legătura lor Și seama iei tu, negreșit, La semnul lor, necontenit.

9. Cu untdelemn, mergi la-mpărat. Îți înmulțești, neîncetat, Miresmele. Toți solii tăi Pornesc pe-ndepărtate căi Și te apleci, încetișor, Spre locuința morților.

10. Te obosești mergând, dar iată Că „Încetez!”, nu zici vreodată. Putere – încă – reușești, În mâna ta să mai găsești: De-aceea încă, bunăoară, Tristețile nu te doboară.

11. De cine, oare, te sfiai? De cine, oare, te temeai, Când M-ai uitat și negreșit, Necredincioasă te-ai vădit? De Mine n-ai vrut a te teme, Căci Eu tăceam de multă vreme.

12. Acum însă, voi arăta Cum e neprihănirea ta. Faptele tale – vei găsi – Precum că nu-ți pot folosi!

13. Și-atunci să strigi, cât vei putea, Ca izbăvire să îți dea Idolii tăi! Dar toți – câți sânt – Vor fi luați și duși de vânt, Căci cu putere foarte mare, O să-i ridice o suflare. Cei cari încredere vădesc În Mine, țara moștenesc Și-apoi stăpâni aceștia sânt Asupra muntelui Meu sfânt.”

14. Și El a zis: „Un drum, croiți! Grabnic, o cale pregătiți! Luați dar, piedicile care, Pe drum, poporul Meu le are!

15. Căci Cel Prea-Nalt – cari locuiește În veșnicii și se vădește Că al Său Nume este sfânt, Mereu – a spus acest cuvânt: „În locuri ‘nalte, Mă găsesc Și în sfințenie locuiesc. Dar sunt cu cel ce e zdrobit, Cu omul care e smerit, Căci cercetez inimi zdrobite Și-nviorez duhuri smerite.

16. Nu vreau să mustru pe vecie Și nici o veșnică mânie Nu-Mi place și nu vreau să țin, Când înainte-Mi, în leșin, Cad suflete și-asemenea, Duhuri pe care mâna Mea – Precum se știe – le-a făcut, În vremurile de-nceput.

17. Din pricina păcatului Făcut de lăcomia lui, M-am mâniat și l-am lovit Și supărat, l-am părăsit. Atunci, el cari s-a arătat Drept răzvrătit, netulburat Văzutu-și-a de a lui cale, Cum i-a plăcut inimii sale.

18. Eu – căile – i le-am văzut Și știu tot ceea ce-a făcut. Cu toate-acestea, Eu voiesc, Acum, să îl tămăduiesc. Am să-l călăuzesc mereu, Și mângâiere-i aduc Eu. Pe lângă el de-asemenea, Atuncea îi voi mângâia Și pe acei cari se adună Cu el, să plângă împreună.

19. Pe buze, laude, voi pune: „Pace, doar pace”, Domnul spune, „Pentru cel care-i depărtat Și pentru cel apropiat! Da, da! Căci Eu îi ocrotesc Și Eu am să-i tămăduiesc!

20. Cei răi, însă, cu toți se-arată A fi ca marea-nfuriată, A cărei ape-azvârle-apoi, Pe maluri, mâl doar, și noroi.”

21. Așa vorbește Domnul meu: „Cei răi n-au pace, tot mereu!”